De-o bună bucată de vreme citesc și mai ales recitesc câteva cărți: De senectute (Despre bătrânețe) de Cicero, un scriitor antic și Arta de a muri, de Părintele Istoriei Religiilor, Mircea Eliade. Amândouă cărțile, una foarte bătrână, de două mii de ani și una mai tânără, din vremea mai aproape nouă.
Duminica Mare, cum se mai spune pe la noi, este Duminica Rusaliilor, adică Pogorârea Duhului Sfânt peste Apostolii Domnului și întreaga fire, precum și ziua Întemeierii Bisericii Creștine.
Când citim în Scripturile bătrâne ne îmbogăţim fără să ne dăm seama. Când ne aducem aminte de lucrurile frumoase inima ni se umple de o mare bucurie. Când înotăm prin relele aduceri aminte, ar trebui să întrebăm pe Seneca şi vom primi răspuns bun:
Când eram mai mic şi mă ducea mama pe la schituri şi monastiri auzeam des pomenindu-se cuvântul smerenie. Vai, maica Agnia este smerită! Părintele Iosif este tare smerit! Uite la sora Ecaterina, ce smerit păşeşte! Şi tot aşa. Tot auzind mi-a cam venit acru de atâta smerenie vorbită.
Mărindu-mă puţin, am înţeles în Teologie că: „Hristos Iisus: S-a smerit pe Sine făcându-se ascultător până la moarte – şi încă moarte pe cruce!”.
Când vorbim de ajutorul pe care suntem nevoiţi să-l dăm celor din nevoi, Xenofon (443 î.Hr.) ne arată: „Mulţi au asemenea sentimente faţă de unii, că, atunci când le merge rău, nu pot trece aceasta cu vederea, ei îi ajută în nenorocire, dar când sunt fericiţi, le pare rău.”
Se spune că noi, oamenii, putem fi consideraţi ca şi aleşi atunci când suntem iubiţi de Dumnezeu. Odată veniţi pe lume, Dumnezeu binevoind întru noi, ne putem considera iubiţi de Dumnezeu şi aleşi de a veni în frumuseţea acestei lumi văzute.
Dacă ne gândim, să zicem, la drama preoţilor din România, care nu aveau dreptul să-şi poarte pruncii în şcolile şi Universităţile de Stat – că numai acelea erau – trebuind să-şi schimbe numele, să fie înfiaţi sau siliţi să se lepede de părinţi, s-ar adăuga o pagină epopeică de multe şi grave suferinţe.
Nu este izbândă mai mare în viaţă decât a ferici pe alţii. Pentru a ferici pe alţii trebuie să ştim mai întâi să fim fericiţi noi. Nu putem da fericire dacă suntem pustii de această bunătate.
Starea numită ambiţia ar putea fi înlocuită cu un cuvânt mai potrivit. Să zicem voinţă lucrătoare? Poate mai bine s-ar putea numi râvnă cu măsură? Herodot ( 484-425), în cartea sa „Istorii” a scris: „Ambiţia e un lucru rău!”
Ambiţia oricărui om se umflă pe măsură ce-i creşte puterea pământească, trecătoare ca umbra. Cei atinşi de această râie au scris că fiecare om are câte o ambiţie, oricât de mică, dacă nu pentru înţelepciune, cel puţin pentru fleacuri. Tendinţa noastră este de a ne face faimoşi cu orice preţ. Dacă n-o putem face prin cumpănita atitudine şi cu bun simţ, atunci o facem prin nebunie, clădind pe min-ciuni şi îndrăzneli.
Totdeauna m-am simțit vinovat că n-am mulțumit lui Dumnezeu, Cel în Treime preamărit: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, că dintru începuturi, întreaga zidire este în gândirea Sfintei Treimi!
Dintre toate zidirile binevoite şi binecuvântate de Dumnezeu pe pământ, omul este cel care a fost încoronat cu marele dar al Rostirii!
Cred că nu este cazul să insistăm asupra acestui mijloc de comunicare dintre oameni. Am auzit pe unii, care se cam săturaseră de minciunile colorate ale veacului şi că ar fi bine să ne ia Dumnezeu
Pagina 94 din 94