Dacă ne gândim, să zicem, la drama preoţilor din România, care nu aveau dreptul să-şi poarte pruncii în şcolile şi Universităţile de Stat – că numai acelea erau – trebuind să-şi schimbe numele, să fie înfiaţi sau siliţi să se lepede de părinţi, s-ar adăuga o pagină epopeică de multe şi grave suferinţe.

Patriarhul Justinian, văzând că peste Vatra Românească se aştern scânteile ateismului comunist pentru o vreme mai lungă – genială fiindu-i intuiţia – a apelat deseori la preoţimea ortodoxă, să nu se îndepărteze de Altare şi să lase „politica” pe seama sa, zicându-le mereu: „Cinstiţi Părinţi, ocupaţi-vă de păstoriţi şi de Altare!,,Politica” o fac eu!”

Dacă era ascultat, poate miile de preoţi nu mai aveau de suferit ani grei de temniţă. Când ieşeau din penitenciare (cum a fost şi amnistia din 1964!) unde au fost umiliţi mai rău ca-n iad, Patriarhul încerca să-i angajeze la Arhiepiscopia Bucureştilor sau în Administraţia Patriarhală.

Stăpânirea de atunci era îngrijorată că Patriarhul Justinian se înconjurase de foarte mulţi deţinuţi şi că ar fi încercat o conjuraţie pentru răsturnarea Guvernului.

După cum s-a mai afirmat, s-ar fi putut ca cei care ieşeau din temniţe, dar şi cei rămaşi la vatră, să fi semnat că vor tăcea pe vecie sau că vor fi „colaboratori de taină” ai sistemului dictatorial. Şi aceasta nu numai în neamul preoţesc, cangrena lăţindu-se ca gripa aviară sau pesta porcină şi peste ceilalţi fii ai Ţării, de la leagăn până la mormânt.

Ce aparat monstruos şi infernal a trebuit să se nască şi, mai mult, cât potenţial uman a trebuit inoculat pentru a se crea un totalitarism, care în sinea lui împărtăşea spaimele că se va prăbuşi cea mai „ideală” societate din lume!

Va curge multă cerneală, cum a curs mult sânge, până se va arăta, cât de cât, într-o lumină acceptabilă, ceea ce a însemnat totalitarismul în măruntaiele sale canceroase. Dovadă că este vorba de aşa ceva, adică de cancer naţional, azi aproape nimeni nu vrea să mai pomenească sau să-şi aducă aminte, cu glas tare, de dramele şi tragediile ce s-au consumat în acest paradis românesc, transformat o vreme în iad şi urgie. În loc să se analizeze cauzele nenorocirii, se rămâne doar la efecte, mărind rana victimelor.

Condamnarea comunismului, despre care se mai face vorba, din când în când, devine uşurel-uşurel o vorbă de clacă. Cei care au fost comunişti şi au condus Ţara vor spune că n-au nici o vină, că n-au adus ei sistemul ateo – comunist. Cei care au slujit sistemul dictatorial din România, instituţiile Siguranţei, vor spune că n-au nici ei vreo vină, că au primit porunci şi le-au îndeplinit! Cei care au dat note şi informaţii, vor zice că n-au făcut-o de bună voie – după cum este şi adevărat – că aşa era orânduirea, care nu se arăta a se prăbuşi vreodată!

Cei care au „pictat” pe unii şi pe alţii, vor spune că n-au putut scăpa de slujitorii care erau vegheaţi de „ochiul” lui Lenin şi tot aşa, dând vina unii pe alţii. Ca Eva şi Adam în Rai, păcăliţi de diavolul, întâmpinăm urgia mediatică a tornadei, taifunului şi uraganelor „Dosariadei”, cum se mai numeşte, în mediile româneşti şi bag de seamă şi în cele ale străinătăţii, care se amuză copios de ce fel de „scriitori” mai sunt românaşii care aşteaptă darurile Europei fericite!

Pare sinistru să vezi când ocheanele televiziunii mai dau o raită prin ograda arhivelor secrete şi văd kilometri de dosare care ar fi numai potrivite pentru a acoperi gropile de pe drumurile României. Cineva se mai lăuda că mai dă vreo 70% din dosare, care pot fi cuprinse în multe garnituri de tren, zâmbind şăgalnic în colţul gurii! Mare comedie şi pe Ţara asta!

Da, acel om putea zâmbi liniştit, poate pe deasupra, dar Patriarhul Justinian în 1958 era în grea suferinţă, suportând duritatea şi ameninţările lui Al. Drăghici, Ministrul de Interne, care propunea Biroului Politic al Comitetului Central desfiinţarea tuturor mănăstirilor şi schiturilor din România. De ce să rămânem noi codaşi şi să nu fim fruntaşi în desfiinţări şi prigoniri, ca „maica” noastră din Răsărit? Pe teren am găsit biserici transformate în grajd şi cocini de porci! Şi azi avem de tămăduit rănile de acum o jumătate de veac.

Acel Drăghici spunea cu emfază că „duşmanii” poporului nu sunt burghezii, ci Patriarhul Justinian cu armata lui în negru, de călugări şi călugăriţe, gata oricând să riposteze! Neputând să radă totul, în 1959, au dat acel Decret 410, care alunga din obştile monahale româneşti mii de călugări şi călugăriţe care au luat drumul pribegiei. Cine ar putea calcula pagubele enorme din mănăstirile pustii, jefuite, transformate în ospicii şi loc pentru handicapaţi, cum mai avem şi noi azi la Bascovele?

Dar cei 2280 de preoţi ortodocşi trecuţi prin puşcăriile comuniste şi aflaţi până-n 1964 în suferinţe umilitoare cum nu s-a mai pomenit de la începutul lumii?

O, Ţară, Ţară, cât ţi-a fost ţie dat să suferi de la începutul tău şi până azi!

Ţăranii, acest neam sfânt, deposedaţi de vatra lor şi lăsaţi săraci lipiţi pământului în propria Ţară, prin bătăi, schingiuiri şi ani grei de puşcărie, au trebuit să plătească jertfa unui sistem draconic, venit peste noapte să zgâlţâie din Holocaust asupra conştiinţei!

Este catastrofal ca dintru începuturi să auzi şi să simţi până azi marea tragedie edenică. Chiar atunci şi-n Grădina Raiului se comitea un atentat fără precedent asupra zidirii lui Dumnezeu, când Diavolul, în chip de şarpe, avea să ispitească întru momeală şi pervertire de conştiinţă.

De atunci şi până azi şi până în veci, zidirea omenească s-a constituit şi o va face mereu în societăţi şi imperii. Toate acestea, după cum s-a văzut, au mijloacele lor de constrângere, numit acum aparat de represiune.

Peste firea românului, aşa cum s-a mai spus, fără voia lui, au venit vânturile ciumei care au stricat firea naturii şi a omului. Să ajungi în ţara ta să fii urgisit şi să nu mai ai linişte nici în lucrare, nici treaz, nici în somn, că deasupra capului tău stă sabia unei stăpâniri, a însemnat şi înseamnă o mare încercare a statutului de om zidit liber de Dumnezeu. Nu odată în viaţa acestui neam au fost timpuri când românii au fost siliţi să lucreze şi să fie împotriva păcii proprii lor conştiinţe. Şi asta pentru o pâine, pentru casă, pentru soţie şi copii şi pentru propriul cap de pe umeri.

Se mai vorbea într-o parte a lumii despre Drepturile Omului, când s-a izvodit Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite. Pe de altă parte, tot în aceeaşi vreme, Răsăritul era biruit de ciuma care avea să secere, peste cincizeci de ani, vieţi integre şi conştiinţe tremurânde în faţa iataganului roşu!

Se prinde a vedea că este o stare cumplită în viaţa acestei lumi, în toate alcătuirile ei!

Dacă acum, în tot spaţiul biruit de nenorocirile unui regim colosal care a prins cu tentaculele lui aproape o jumătate de lume geografică şi omenească, iese la iveală acea „literatură”, în dosarele căreia au fost îngropate mii şi milioane de suflete, este necesar a ne lămuri lucrurile aşa cum se cuvine.

N-am putut să ne împotrivim cu toţii unui regim totalitar. O parte dintre noi a suferit de pomană mii şi milioane de ani de temniţă! Alţii au tremurat pe dinafară, alţii şi-au plecat capul sub sabia călăilor pentru a nu fi decapitaţi.

Cum putem să lăudăm în mod cuvenit pe cei care s-au opus uraganului şi au suferit în prima linie a rezistenţei împotriva comunismului ateizant? Carpaţii noştri ştiu prea bine ce au primit în sânul lor şi câte drame şi tragedii s-au consumat. Şi cei care au hrănit partizanii în munţi, aveau să-şi primească osânda, unii, printre care şi preoţi, au fost condamnaţi la moarte prin împuşcare.

Când ne gândim la acest Holocaust asupra conştiinţei Neamului românesc, dictat şi impus dinafară mai întâi, peste firea românului paşnic şi aşezat cuminte în bătătură, se cuvine a cere reparaţie morală şi materială pentru toţi cei care într-un fel sau altul, au fost lipsiţi de Drepturile Omului.

Toate drepturile românilor au fost încălcate în decursul timpului. De acolo şi luptele straşnice de a fi apărate, precum ni se arată în istoria bravilor români!

Tot neamul românesc s-a ridicat pentru apărarea gliei şi a conştiinţei de neam.

A venit vremea ca şi acest holocaust al conştiinţei, care a luat mereu vieţile românilor să fie plătit de cei care au îndrăznit să ne foarfece ţara cu ideologie de pripas.

Aşadar, să ne ocupăm de un proces al naţiunii române împotriva sistemului care ne-a încălcat drepturile mai bine de o jumătate de veac!

Aşa am demonstra că n-am fost decapitaţi moral de o ideologie diabolică şi că trebuie să eliminăm definitiv mărul discordiei dintre fiii acestei ţări martirizată de pofta indivizilor cu chip de fiară.

Cuvânt pastoral al Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române către cler, mănăstiri şi toţi binecredincioşii creştini români:

Iubiţi fii duhovniceşti,

În aceste momente de mari prefaceri din ţara noastră, când Dumnezeu ne cheamă să folosim, spre mărirea Sa şi binele tuturor, darul sfânt al libertăţii dobândite prin multe jertfe neprihănite ale poporului nostru, mai ales tineret şi armată, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române vă adresează un îndemn părintesc şi pastoral de reînnoire spirituală şi reconciliere, adică împăcare.

Libertatea pe care o avem acum, iubiţii noştri, trebuie să o folosim, mai întâi, pentru a ne lepăda de tot ceea ce a fost fals şi rău în cuvintele şi faptele noastre din anii dictaturii. În aceste momente, redescoperim libertatea de a mărturisi greşelile noastre, dar şi suferinţele şi umilirile noastre.

În primul rând, condamnăm cultul idolatru al personalităţii dictatorului, care se considera un fel de zeu, precum şi dictatura ateistă şi antireligioasă care i-a servit pe platformă şi care, prin teroare, a ridicat minciuna la rang de adevăr.

Drept aceea, cerem iertare lui Dumnezeu şi vouă, prea iubiţi fii sufleteşti, pentru toate declaraţiile noastre publice şi pentru pastoralele noastre prin care am fost obligaţi să vă spunem că ne bucurăm de deplină libertate religioasă, în timp ce asupra Bisericii se exercitau multe presiuni şi îngrădiri de tot felul.

Cerem iertare pentru teama noastră prea mare de a ne opune deschis dictaturii, precum şi pentru felul în care am fost obligaţi să-l lăudăm pe dictator.

Cu toate că, în particular, ierarhii şi-au exprimat adesea în faţa autorităţilor de stat locale şi centrale, prin nenumărate demersuri, problemele cu care erau confruntaţi şi s-au plâns de multe îngrădiri şi abuzuri pe care trebuiau să le suporte din partea statului, public însă, Biserica nu a avut nici măcar libertatea de a-şi arăta lacrimile sale. De aceea, toate declaraţiile oficiale publice ale ierarhilor, trebuiau să fie nu numai pozitive, ci chiar pozitive la superlativ!

Desigur, mulţi dintre voi, iubiţi slujitori ai Altarelor străbune şi iubiţi credincioşi ai Bisericii noastre, voi care aţi trăit în aceleaşi condiţii, aţi înţeles că acest fel de a vorbi al nostru a fost adesea preţul sau tributul pe care trebuia să-l plătim pentru ca Biserica să poată răspunde celor mai elementare nevoi ale sale.

Foarte adesea noi nu am avut de ales între bine şi rău, ci între un rău mai mic, adică vorbirea aceasta forţată, artificială, nesinceră şi un rău mai mare, adică refuzul statului ateu de a autoriza recunoaşterea preoţilor, funcţionarea şcolilor teologice, publicarea de cărţi de cult şi de teologie, restaurarea de biserici şi mănăstiri, construirea de noi edificii bisericeşti, relaţii ecumenice internaţionale, publicarea unei vaste literaturi, prin care am menţinut conştiinţa că originile şi sufletul culturii româneşti şi al continuităţii româneşti sunt de natură creştină.

Deşi am socotit că aceasta a fost calea cea mai potrivită de a acţiona, ştim că asemenea atitudini au scandalizat pe unii, dar fundamental, intenţia noastră constantă a fost aceea de a sluji binele Bisericii, de a-i asigura continuitatea ei istorică, vizibilă şi de a răspunde nevoilor imediate. Am căutat, iubiţi credincioşi, să răspundem nevoilor voastre de a păstra credinţa strămoşilor şi părinţilor noştri, de a vă boteza copiii, de a vă cununa tinerii, de a vă înmormânta morţii, de a vă întreţine în suflete flacăra credinţei şi speranţa într-o eliberare a poporului de sub dictatura ceauşistă.

Mărturia păstrării credinţei s-a văzut şi în strigătul spontan al poporului credincios din timpul recentei revoluţii: „Dumnezeu este cu noi”, „Biserica este cu noi”, „Binecuvântează, părinte, pe cei ce luptă acum pentru libertate!”

Renaşterea noastră spirituală, iubiţii noştri, trece deci acum prin pocăinţă, prin regretul că am fi putut face mai mult sau mai bine şi nu am făcut, însă fără a uita să mulţumim lui Dumnezeu şi vouă pentru ajutorul dat. În acelaşi timp, însă, darul sfânt al libertăţii, prin care ne mărturisim fiecare dintre noi vina noastră din anii dictaturii, trebuie să ne conducă, pentru a mări pe Dumnezeu şi pentru a promova binele naţiunii, la iertare, reconciliere şi unitate, pe baza îngăduinţei şi a dragostei frăţeşti, evitând răzbunarea şi duşmănia. Când suntem prinşi cu lucrurile urgente, să nu uităm, totuşi, de lucrurile esenţiale: bunătatea şi dragostea faţă de aproapele, să ne ferim să reluăm sub altă formă, fie ea chiar şi prin cuvinte, violenţa şi păcatele dictaturii de care ne-am eliberat.

Iubiţii noştri, îndemnul nostru părintesc către voi toţi, cler şi credincioşi, este să păşim hotărâţi într-o lucrare comună de renaştere spirituală a conştiinţelor, de intensificare a vieţii pastorale şi misionare a Bisericii, în cadrul societăţii româneşti de astăzi, liberă şi, în acelaşi timp, dornică de redresare spirituală şi materială din starea jalnică în care a adus-o dictatura teroristă şi ateistă.

Să ne străduim, împreună, să reconstruim bisericile dărâmate, să construim biserici noi acolo unde nu ni s-a dat voie, să promovăm educaţia religioasă a tinerilor şi adulţilor, după zeci de ani în care, în şcoli şi instituţii, Dumnezeu a fost negat şi batjocorit, iar familia şi societatea românească nu aveau dreptul să se refere public la valorile spirituale religioase care fac parte integrantă din sufletul neamului românesc.

Să lucrăm împreună pentru a promova opera de dragoste creştină a Bisericii (opera de caritate) în spitale, orfelinate, aziluri de bătrâni, închisori, în armată!

Să lucrăm împreună pentru a înnoi învăţământul şi pentru a promova bunele relaţii dintre Biserica noastră şi celelalte Biserici şi culte din România.

Să sprijinim cu însufleţire noul program de refacere spirituală şi materială a ţării şi să redescoperim dragostea noastră pentru munca liberă şi dăruitoare care face să rodească glia noastră strămoşească şi să înflorească viaţa satelor şi a oraşelor noastre.

Iar libertatea noastră va mări pe Dumnezeu şi va fi de folos tuturor numai dacă ea are ca roadă reconcilierea, renaşterea morală, propăşirea spirituală şi materială, precum şi unitatea poporului nostru eroic şi jertfelnic!

Aşa să ne ajute Dumnezeu!

Binecuvântarea Domnului nostru Iisus Hristos, dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu noi, cu toţi!

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române

Calinic Argeșeanul, Să ne salvăm de la un nou holocaust – vol.  Cu pana printre idei, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2017.