După cum este pe lumea aceasta şi fiul lui David, Adonia, văzând că tatăl său este bătrân şi bolnav, a încercat să ajungă rege prin uzurpare.
Dacă traducerea greacă a textului ebraic al Vechiului Testament, s-a impus rapid în viaţa creştinismului din primele secole, răspândit în Asia Mică şi în tot arealul Mării Mediterane, versiunea ebraică a continuat să rămână pe seama învăţaţilor rabini, fiind citită în sinagogi, circulaţia acesteia devenind tot mai restrânsă.
Din Studiul Vechiului Testament desprindem că cele patru cărţi ale Regilor cuprind istoria instituţiei monarhice. Perioada de o jumătate de mileniu, mai bine zis 453 de ani – începe de la 1040 î. H. (debutul activităţii lui Samuel) şi se sfârşeşte la 587 î. H. (dărâmarea Ierusalimului şi începutul robiei babilonice), când s-a consumat o tragedie fără pereche în viaţa poporului evreu.
Când noi avem în faţă şi punem mâna pe Biblie sau Sfânta Scriptură, tradusă şi tipărită, deci de-a gata, nu vom şti niciodată volumul de muncă, în decursul veacurilor, al celor care au tradus din textele antice, lucrare anevoioasă, prin secole şi milenii, străbătând ipostazele filologice.
A opta carte din Sfânta Scriptură este Rut, carte socotită ca una din rarele capodopere ale literaturii biblice. Cele patru capitole ne arată că sunt scrise de mâna unui mare şi adevărat artist.
Neîndoielnic, înainte de a fi scrise cărţile biblice, ele au fost precedate de o literatură populară, adică transmisă din gură în gură, prin viu grai. Această bogăţie de informaţie a fost preluată în scris selectiv.
În istoria lumii s-au consumat, deopotrivă, fapte demne de laudă, dar şi nenorociri de tot felul.
Pentru o înţelegere mai uşoară a acestei denumiri, vom reaminti că Biblia, în întregul ei, este alcătuită din două mari părţi: Vechiul Testament, care întruchipează istoria mântuirii neamului omenesc de la facerea lumii până spre secolul II î. H.; şi Noul Testament care cuprinde viaţa şi învăţătura lui Iisus Hristos, istoria primelor şase decenii ale Creştinismului şi istoria mântuirii universale.
A şaptea carte din canonul biblic al Sfintei Scripturi, este Cartea Judecătorilor, care se lega o vreme cu cea a lui Iosua. Se pare că a fost redactată de mai mulţi autori după anii 1000, şi că se presupune a fi scrisă de Samuel, pe vremea regelui Saul.
Trecând prin cele două trepte: a şti şi a înţelege, trepte care duc spre o a treia, cea a cunoaşterii, într-un domeniu oarecare de activitate, putem fi siguri că suntem pe un drum bun.
Imediat după Pentateuh, sau Cele Cinci Cărţi, prin care se deschide intrarea în lumea cea necuprinsă a lui Dumnezeu, în canonul biblic este aşezată Cartea Iosua, personaj important, succesorul lui Moise la conducerea poporului evreu.
Unii dintre noi, atunci când iubim o carte, o citim de câteva ori şi o păstrăm cu grijă, pentru a o avea la îndemână. Pentru a înţelege însă Marea Carte a Omenirii, Biblia sau Sfânta Scriptură, trebuie să o citim cu atenţie şi s-o cercetăm cu răbdare, a doua, a treia, sau a zecea oară.
Acum vorbim despre cele dintâi Cărţi ale omenirii, scrise sub inspiraţia Duhului Sfânt. Evreii numesc aceste Cărţi: Tora = „Lege” şi numirea de Pentateuh, care înseamnă „Cele Cinci Cărţi”, şi vine de la cuvintele greceşti pente = „cinci” şi teuhos = „Carte”.
Textul biblic, în decursul mileniilor, a dat de lucru celor care s-au încumetat să se apropie de cele mai presus de înţelegere, cel mai adesea.
În cursul anului 1948, un grup de beduini au făcut o descoperire senzaţională. În peşteri spaţioase săpate în munte s-au găsit vase mari de lut ars având înăuntru manuscrise care, în urma studierii de către specialişti catolici şi protestanţi, au adus noutăţi surprinzătoare.
Pagina 89 din 95