Înfrângerea de sine este o mare biruinţă şi o strălucită artă duhovnicească. Fără un povăţuitor iscusit nu putem avea un drum binecuvântat de Dumnezeu.
Parcă au trecut vremile când D. Bolintineanu se bucura a crede:
La fiecare bătaie de inimă să ne fie gândul şi să-I mulţumim lui Dumnezeu pentru bucuria de a ne ţine în viaţă.
Cei care au stat la umbra oamenilor mari (valoroşi) s-au plâns că la umbra lor nu creşte nimic. O ştim şi o vedem, dacă privim atent în jurul nostru. Sub nuci chiar nu creşte nimic. Este iod mult.
Cine iartă este un pic din Dumnezeu! Cel mai anevoios lucru este a avea disponibilitatea de a ierta oricând, pe oricine şi pentru totdeauna. Se aude mereu o expresie: Te iert, dar nu te uit!
Cine are obraz subţire şi nu-i atins de nebuneala lumii, se poate numi nobil: „Cel nobil trebuie să trăiască frumos şi să moară frumos”.
În Istoria Sfinţilor ni se arată viaţa Sfântului Arsenie, într-o familie de rang înalt. El a fugit în pustie.
Aşa îşi intitula Alexis Carrel cartea despre om! Anticii îndemnau: „Dă-ţi seama că eşti om şi adu-ţi aminte mereu de aceasta” (Philemon), deşi spunea că omul nu se deosebeşte în nicio privinţă de animale decât la înfăţişare. Pe când animalele sunt aplecate, omul stă drept.
Greu lucru este stăpânirea de sine. Lupta mare dusă de sfinţii sihaştri ai pustiului a încununat fruntea ostenitorilor.
Brodând pe tema valorii omului, Protagoras (495-415 î. Hr.) definea: „Omul este măsura tuturor lucrurilor”, iar Democrit (460-370 î. Hr.), cu nimic mai prejos: „Omul, care-i un mic univers”.
Înţelepciunea indiană ne arată: „Când cineva ofensează pe unul inteligent, să nu se liniştească cu gândul că-i departe de el; braţele celui inteligent sunt lungi: cu ele loveşte, când e lovit” (Mahabharata).
Blaise Pascal, în Meditaţiile sale, definea pe om drept o trestie: „Omul nu-i decât o trestie, dar o trestie care gândeşte. Omul nu este nici înger nici animal şi, din nefericire, cel care vrea să facă pe îngerul face pe animalul”.
Pentru un cărturar cu pretenţii de a fi considerat întocmai, Istoria românilor prin călători, de N. Iorga, trebuie să fie o carte de căpătâi. În cele patru volume va găsi mărturii despre firea românului. De acolo va afla orice cititor onest cine este românul cu adevărat.
Scopenhauer, în judecăţile sale zicea: „Medicul vede pe om în toată slăbiciunea sa; juristul în toată răutatea sa; teologul în toată prostia sa”. Lamartine, cu mai multă fineţe, asupra omului, gândeşte astfel: „Mărginit prin natura sa, infinit în dorinţe, Omul este un zeu căzut care-şi aminteşte de cer”.
Când cineva doreşte să se angajeze, la întrebarea angajatorului: ce ştii să faci?, el răspunde că ştie orice este de făcut. Esop spunea: „Atunci va fi rău pentru toţi, când toţi vor practica totul”.
Pagina 92 din 94