De-o bună bucată de vreme citesc și mai ales recitesc câteva cărți: De senectute (Despre bătrânețe) de Cicero, un scriitor antic și Arta de a muri, de Părintele Istoriei Religiilor, Mircea Eliade. Amândouă cărțile, una foarte bătrână, de două mii de ani și una mai tânără, din vremea mai aproape nouă.

În aceste cărți, ai prilejul să te așezi în același văzduh al celei mai mari griji de a te pregăti pentru marea trecere din frumusețea acestei lumi văzute, în frumusețea, de nedescris a lumii nevăzute.

A crede și a ne opri la marginea gropii, cu gândul, că totul se termină aici, în disperările și plângerile ce ne încearcă, spunând, întru deznădejde, că nu mai putem crede într-o lume dreaptă și așezată, numită Împărăția Luminii, Împărăția Veșnică, nu este o stare potrivită! În Împărăția lui Dumnezeu, la care ne bucurăm și nădăjduim, cu toții, Divinitatea a pregătit loc tuturor celor oropsiți și obosiți de drumurile acestei vieți.

Așa a crezut și nădăjduit Părintele Serafim, starețul mânăstirii voievodale de la Câmpulung Muscel, ctitorită de familia domnitoare a Basarabilor, în care noi ne aflăm în rugăciune stăruitoare către Domnul Dumnezeu, ca sufletul lui să se bucure în ceata Îngerilor și a Sfinților, după ostenelile binefăcătoare în această vatră monahală binecuvântată de Domnul Dumnezeu.

Mergând pe firul istoriei, ca și alte așezăminte istorice cu valoare duhovnicească, Mânăstirea Negru Vodă din Câmpulung a avut suferințele, precum și biruințele ei, secole de-a rândul, stând aici, la hotare de lumină și nădejde, în strajă neadormită și păstrând nestinsă candela Învierii în Carpații României.

Printre valurile si loviturile primite în istorie, vom aminti doar două:

– În secolul XIX, decretul lui Cuza din 1863, avea să lovească la temelia tuturor așezămintelor monahale românești, cu Legea secularizării averilor mânăstirești, mânăstiri deposedate de orice posibilitate de a mai dăinui, ca să scoată din țară toată liota străină, care cotropiseră cu voia și fără voia stăpânirilor seculare românești, aproape o treime din teritoriul țării.

Luându-se posibilitățile de întreținere, plecând și personalul slujitor, așezămintele s-au pustiit și au căzut în mare jale. Așa am găsit, în anul 1985, când Patriarhul Iustin Moisescu, din Cândeștii de Muscel m-a adus în aceste spații de dumbravă cerească pentru a sprijini salvarea patrimoniului istoric, cultural și religios.

Am văzut în jale mare mânăstirile cele mai vechi din țară: Cotmeana, Glavacioc, Câmpulung Muscel, Văleni, Robaia, Râncăciov, Vieroși, Brâncoveni, Bistrița, Clocociov, Aninoasa, Mânăstirea Valea, Călui și multe altele.

Mânăstirea Negru Vodă de la Câmpulung Muscel, am reînființat-o în anul 1989, fiind ajutat de protoiereul Emilian Stănescu, având o înțelegere și o atitudine demnă de lăudat și luată în seamă, spre deosebire de alte locuri, unde, din păcate am întâmpinat, rea voință și iresponsabilitate.

Doar pe scurt, am vrut să arăt icoana mânăstirilor din secolul XIX.

– La nici o sută de ani, în 1959, un alt Decret, adică același din vremea lui Cuza, a fost actualizat, cu un singur amendament, adică, prezentele prevederi din Decret se aplică și personalului monahal existent, rămânând în mânăstire, bărbații de la 60 de ani și femeile de la 55 de ani, tot tineretul (90% din personalul existent) trebuind să părăsească mânăstirile. Erau scoși cu forța și trimiși acasă, unde s-au născut, la Forțele de Muncă, sau pe drumuri, așa cum am văzut personal, în toamna anului 1959.

Atât în secolul XIX, cu Decretul lui Cuza, cât și în secolul XX, cu Decretul lui Ceaușescu (amândoi au aceleași inițiale!) s-a produs cea mai mare zguduire a temeliilor monahismului românesc în istoria lui de două mii de ani.

Așadar, două catastrofe: desfințarea mânăstirilor și părăduirea personalului monahal, rămânând pustii și îmbătrânite peste limite cele mai valoroase tezaure de istorie, cultură și rugăciune.

Am găsit în cele patru județe în care am lucrat: Argeș, Vâlcea, Olt și Teleorman, un dezastru fără precedent. Pentru iureșul restaurărilor trebuia să ai posibilități materiale, dar și personal monahal, îndestulător, ca să poți lucra eficient și rapid.

Domnul Dumnezeu a îndreptat, aici la Câmpulung Muscel pașii Părintelui Vichentie, pe care l-am adus de la Frăsinei și l-am așezat, în 23 aprilie 1989, ca stareț al reînființatei Mânăstiri Negru Vodă, o biruință în acea vreme de instabilitate duhovnicească și religioasă.

Apoi, noul stareț, și-a adunat de pe unde a putut, noi viețuitori în această chinovie basarabă, printre care și al II-lea stareț după reînfințare, în persoana Părintelui Serafim. El a crescut în această mânăstire, ajungând și diriguitor, în calitate de stareț, ales și așezat de Noi, ca să fie de bună strajă spirituală ortodoxă, în acest spațiu muscelean, binecuvântat de Domnul Dumnezeu.

M-am bucurat adesea, că pravoslavnicii creștini și creștine din Muscelul Argeșului, l-au primit pe Părintele Serafim, cu mare încredere și dragoste, și nu numai ei, cărora, le mulțumesc din adâncul inimii; dar și clerul ortodox, evlavioșii slujitori ai Sfintelor Altare, binecuvântate de Domnul Dumnezeu.

Ceea ce pot spune, din tainița sufletului meu, este că acest om a fost și rămâne pentru noi o pilduitoare icoană, de ascultare, în viața monahală, cu o bunătate înnăscută la umbra luminoasă a Ceahlăului din Carpații Moldovei.

Glasul său în cântec de strană și dumnezeiască liturghie, era o mângâiere a sufletului său, având o râvnă greu de cântărit.

Dragostea de rugăciune și sfințenie îi purtau inima și sufletul, dimpreună cu creștinii și creștinele din Muscel și în alte dumbrăvi ale Athosului. Știu cu cât drag și râvnă dorea să meargă spre zările de sfințenie ale Ortodoxiei.

Dar felul lui frățesc și prietenesc de a fi? Era, după cum l-ați cunoscut o bogăție de bunătate și sărire în ajutorul aproapelui. Nu alegea. Pentru el toți erau frați dumnezeiești. Om fără răutate și judecăți strâmbe!

M-am bucurat de îngrijirea lui prin spitalele românești și de spovada de urgență, când m-au încercat stările de primejdie, săritor neadormit, în orice clipă și împrejurare, fapt pentru care îi mulțumesc și acum și nu voi obosi pomenindu-l în rugăciunile mele către Domnul Dumnezeu.

Când scriu aceste rânduri, soarele se uită peste întreaga fire, în lumina lină a serii care vine.

Greutățile pe care le-a întâmpinat și teama mare, că încercările care au venit peste lume și peste România, vor opri dinamica restaurărilor cu fonduri europene, l-au îngrijorat și răpus! Nu a mai putut învinge aici pe Pământ!

Domnul Dumnezeu a vegheat, Maica Domnului i-a mangâiat inima zbuciumată, Sfântul Ioanichie cel Nou de la Muscel a stat de strajă, iar noi, ceilalți l-am sprijinit cât am putut, începând cu elita medicală de la București și Muscel, prietenii săi adevărați.

Mama lui Serafim, să nu mai jelească!

Să se bucure că a născut un fecior harnic, ca și bunicul lui, Ghenadie, lângă care se va așeza, ca să se mai sfătuiască: bunic și nepot, în cea mai veche vatră monahală românească.

Serafim, starețul chinoviei Câmpulung Muscel, se apropie de Lumina cea neînserată, ducând pe brațele sale, în cinstea Domnului Dumnezeu, ctitoria basarabă, restaurată și îmbrăcată cu flori, lacrimi și lumină!

 † Calinic Argeșeanul