Cred că este necesar să mai arătăm câte ceva din gândirea savantului Gottfried Leibniz, anumite texte din lucrarea sa, Despre originea radicală a lucrurilor: „Până aici am vorbit ca simpli (nu știu cum ar fi fost cei „compuși”) fizicieni, acum trebuie să ne ridicăm la metafizică, servindu-ne de principiul mare, puțin întrebuințat de obicei, care spune că nimic nu se face fără o rațiune suficientă, adică nimic nu se întâmplă fără să fie posibil aceluia care ar cunoaște destul lucrurile să arate motivul suficient care-i determină, de ce lucrurile sunt astfel, și nu altfel.
Acest principiu odată afirmat, prima întrebare pe care avem dreptul s-o facem, va fi de ce există mai curând ceva decât nimic. Că „neantul” există mai simplu și mai ușor decât ceva. Mai mult, dacă presupunem că lucrurile trebuie să existe, trebuie ca să putem da motivul pentru care ele există, și nu altfel.
Dar această rațiune suficientă a existenței universului nu ar putea să se găsească în seria lucrurilor contingente, adică a corpurilor și a reprezentărilor lor în suflet; fiindcă materia fiind indiferentă ea însăși mișcării sau repausului – și unei oricărei mișcări sau alteia, nu am putea găsi această rațiune a mișcării și mai puțin încă a unei mișcări anumite...
Urmează din perfecția supremă a lui Dumnezeu că producând Universul, El a ales cel mai bun plan posibil în care cea mai multă varietate, în cea mai mare ordine: terenul, locul, timpul, cele mai bune orânduite, să existe cel mai mare efect produs prin căile cele mai simple, cea mai mare putere, cea mai multă cunoaștere, cea mai multă fericire și bunătate în ce privește creaturile, pe care Universul putea să o admită. Căci toate posibilelor având – în înțelegerea lui Dumnezeu – pretenție la existență în proporția perfecțiunii lor, rezultatul tuturor acestor pretențiuni trebuie să fie că lumea actuală este cea mai perfectă posibil. Și fără aceasta, nu ar fi posibil de a explica de ce lucrurile s-au întâmplat așa mai mult decât altfel!” (pag. 336).
Calinic Argeșeanul
