Dumnezeiescul Vasile cel Mare, cu inima veselă, ne îndeamnă: „Aleargă, așadar, cu bucurie la darul postului! Postul este un dar din bătrâni. Nu s-a învechit, nici nu a îmbătrânit! Este totdeauna nou, este veșnic în floare.”
Așa citim în Cartea Proverbelor Românești. Păi! Scorbură la inimă n-o putem avea dacă fugim de proverbul „a avea sticleți la cap” sau „a avea vierme la inimă!”
Pe vremurile vechi, biblice, cei care doreau să postească, de bună voie, nesiliți de nimeni, făceau acest lucru doar din drag pentru Dumnezeu și respect față de sine și de cei din jur. Dar cei care posteau din împlinirea unei porunci sau datini, se pregăteau din vreme și, ca actorii, își smoleau fețele, adică le dădeau cu smoală.
Când citim în Scripturile bătrâne că: „a Domnului este pământul şi plinirea lui!” (Psalmul 23,1) inima ne tresaltă de bucurie şi sufletul înalţă mărire lui Dumnezeu Atoatecreatorul.
Pe vremea Profetului David (deci, acum 3.000 de ani) când se începea o sărbătoare cu hotărâri de abțineri și începerea de noi rânduieli cu caracter cultic, sunau din trâmbițe: „Sunați din trâmbiță în ziua cea binevestită a Domnului!” (Psalmul 80, 4).
Cel mai urât lucru din lume este să vorbeşti când mănânci, pliscăi, sorbi cu zgomot şi stropeşti pe cei din jur cu firimiturile care-ţi împroşcă gura.
Pe parcursul Postului Sfintei Mării, cu ajutorul Domnului Dumnezeu și al Maicii Domnului, voi încerca, în fiecare zi, să scriu câte o „pastilă” vindecătoare prin postul ce îl poate încerca fiecare dintre noi, prin dragoste și bunăvoință față de Dumnezeu, Maica Domnului și față de sine însuși.
Cei mai mulţi dintre noi suferim din cauza trufiei afişate, fie cu voia sau fără voia noastră. A sta liniştit în banca ta este o boierie a spiritului. Cu greu ne vom învăţa cum să trecem prin viaţa aceasta fără a fi observaţi.
Când scriu sau mă gândesc la cuvântul bunătate, în faţa ochilor îmi apare o pâine mare, dolofană, aurie, care iese din cuptor.
Când pomenim despre oamenii răi, deşi n-ar trebui, nu poate să nu-ţi vină în minte că răutatea face casă comună cu prostia. Sofocle chiar spunea că: „Prostia este sora cea mai apropiată a răutăţii” şi că: „Nimic mai temerar decât prostia”, cum ar zice Menander.
Întotdeauna am fost fascinat de omul bun, calm, răbdător, nu așa, de ocazie, ci din buna creștere, statornică și până la capăt.
Mare pacoste pe capul nostru mai este şi cu zvonurile care zboară ca păsările legendare de foc. Cel mai grav lucru este că zvonurile nu sunt verificate, câtuşi de puţin, şi le luăm ca drept adevăruri sigure. Ba, mai adăugăm şi noi câte ceva la ele.
Avem un mare tezaur adunat, după cum se știe, din suferința de veacuri a Neamului Românesc. În anul 1967 (iată s-au dus de atunci 55 de ani), fiind preot în zona Târgu Lăpuș – Maramureș, am cumpărat o carte intitulată: Proverbe românești, cuprinzând 550 de pagini, carte solidă ca text și înfățișare, legată în pânză gri, care mi-a fost mereu, de atunci, ca un îndreptar.
Este foarte greu să ne vedem bârna din proprii ochi şi să ne silim să scoatem cu paiul ochii celor din jurul nostru. Înainte de a acuza pe alţii este potrivit să ne vedem propriile scăderi. Iată ce ne spune Menander: „Înainte de a acuza pe aproapele tău, cercetează mai întâi propriile tale cusururi”.
Când eram mai mici și așteptam pe marginea lumii, ca mama, sărăcuța de ea, să mestece bine mămăliga și a o răsturna pe măsuța de lemn, noi stăteam și ne holbam ca la Facerea lumii din nimic.
Pagina 43 din 94