În preocupările sale cărturărești, Cioran făcea deseori și câte un popas asupra Căderii primilor oameni. Gândurile i se izbeau de neputința de a înțelege câte ceva din cea dintâi Cădere.
Uneori ești îndrituit să recunoști că Cioran a avut o mare cuprindere în scrisul, dar mai ales în cititul său. El a avut mai mult decât o bucurie a cititului. Cred că, a spune că a avut bucuria devoratului întru ale citirii, te apropii, cât de cât de adevăr.
Când ești aproape ultima căzătură, te invadează grosolănia cinismului și-ți dai drumul la gură și la condei fără nicio cuviință, este semn de mare neputință. E greu să ieși din această maladie, care cuprinde, până la urmă, întreaga arie a vieții.
Fără doar și poate, Cioran a citit imens. Sigur, doar asta a făcut. Din preaplinul cititului, prin sita rațiunii sale, s-au cernut neguri și luminițe. El își punea întrebarea: de ce sfinții scriu așa frumos?
Tot meditând la mersul acestei lumi și la marea luptă a oamenilor de a-și face loc, am ajuns la concluzia limpede, că am fost izgoniți din transcendent. Greu ne vine să ne obișnuim pe o traiectorie în zig-zag și într-o lume plină de teamă și ură fără margini.
Este greu să culegi flori printre spinii semănați de Cioran pe potecile care duc fără întoarcere.
Chiar când Cioran scrie lucrurile cele mai trăsnite, dacă-i ierți îndrăzneala soră cu nebunia, mai poți continua cu cititul din scrierile sale. Uneori te apucă hazul, dacă încerci serios să-i studiezi veghea și scrierile sale.
Îndrăznesc să spun că Cioran este uneori ”model” de incertitudine și hulă împotriva lui Dumnezeu. Așa s-ar vedea la citirea cărților sale. Cine citește însă cartea ”Lacrimi și sfinți” va găsi și mărgăritare ca acestea: ”Fără Dumnezeu totul este noapte, iar cu El lumina nu mai este folositoare!”
Regina Maria (1914-1927) a spus printre altele că: ”În vreme de necaz am învățat să mă rog.” Acest citat l-am văzut scris prin anul 1964 pe tăblia unei străni în paraclisul din cetatea mănăstirii, din Secul Neamțului.
Mi se pare mie că Cioran a pendulat mereu între cer și genune. Câți dintre noi nu ne recunoaștem în astfel de ipostaze? Unora le este greu să recunoască aceste stări de zbucium, care, uneori, se țin de noi ca umbra în plină amiază.
Printre altele, Cioran ne-a povestit și despre aroganța rugăciunii. El gândea, poate, cum n-a gândit nimeni. Și aș putea spune, că mai mult decât gândirea pe care a avut-o, a îndrăznit, nepermis de mult, așternând și pe hârtie ceea ce s-a frământat în creierul lui, plin de uriașe contradicții.
După mai multă vreme de rătăcire, din când în când, îți mai revii în firea ta așezată. Și Cioran, dând de astfel de stări, cam rare, de atlfel, scria în Caietele sale: ”Câteodată, parcă îți pare rău de a nu te teme în niciun fel de Dumnezeu” iar când îl apuca o ”frică fecundă de absolut”, se gândea: ”Ce plăcere să fii turtit de Dumnezeu”.
După cum se știe, Sfântul Serafim de Sarov, contemporan cu Sfântul Calinic, Grigore Dascălul și Nicodim Aghioritul, pentru a nu aminti decât pe cei mai importanți sfinți – dacă putem spune așa – din prima parte a veacului al XIX-lea, din Ucraina, România și Grecia, au fost cunoscuți din experiența și scrisul lor.
„Nu te teme de nimic, om preaiubit! Pace ție! Fii tare și cu inimă” (Daniel 10, 19)
Dacă istoricul Eusebiu de Cezareea (sec. IV d.H.) nu ne-ar fi lăsat în Istoria Bisericească însemnările sale preţioase, acum am fi mult prea săraci în cunoaşterea adevărurilor din primele veacuri creştine.
Pagina 47 din 94