Uneori ești îndrituit să recunoști că Cioran a avut o mare cuprindere în scrisul, dar mai ales în cititul său. El a avut mai mult decât o bucurie a cititului. Cred că, a spune că a avut bucuria devoratului întru ale citirii, te apropii, cât de cât de adevăr.
Nu ascund mărturisirea de inimă că, în viața asta atât de miraculoasă, totul este plin de văzduhuri în care se văd minuni la fiecare pas. Am înțeles mai bine ceea ce a dorit Domnul Dumnezeu să ne spună: „Domnul cercetează toate inimile și pătrunde toate închipuirile și toate gândurile (I Cronici 28, 9) ca să sprijinească pe aceia a căror inimă este întreagă a Lui” (II Cronici 16, 9).
Fără doar și poate, Cioran a citit imens. Sigur, doar asta a făcut. Din preaplinul cititului, prin sita rațiunii sale, s-au cernut neguri și luminițe. El își punea întrebarea: de ce sfinții scriu așa frumos?
Starea noastră de peregrini pe fața acestui pământ este anevoioasă și complicată, plină de primejdii și de capcane de tot felul. De obicei, noi oamenii ne scăldăm în tot felul de păcătoșenii, fără să ne mai dăm seama că greșim, păcatele devenind în conștiința noastră adormită, ca posibile virtuți.
Este greu să culegi flori printre spinii semănați de Cioran pe potecile care duc fără întoarcere.
Învierea este readucerea la viață a celui care a murit cu adevărat. Se știe că au fost și sunt, ba, vor mai fi și pe mai departe morți părute, leșinuri pe timp mai îndelungat și provocări prin metode mecanice a unei morți temporare.
Îndrăznesc să spun că Cioran este uneori ”model” de incertitudine și hulă împotriva lui Dumnezeu. Așa s-ar vedea la citirea cărților sale. Cine citește însă cartea ”Lacrimi și sfinți” va găsi și mărgăritare ca acestea: ”Fără Dumnezeu totul este noapte, iar cu El lumina nu mai este folositoare!”
Când Arhimandritul Vichentie Mălău a plecat la obștea monahală de la o chinovie din Carpații Moldovei, ucenicii mai apropiați i-au cerut un cuvânt de folos:
Mi se pare mie că Cioran a pendulat mereu între cer și genune. Câți dintre noi nu ne recunoaștem în astfel de ipostaze? Unora le este greu să recunoască aceste stări de zbucium, care, uneori, se țin de noi ca umbra în plină amiază.
Într-o dispută, dacă putem spune așa, între Iisus Hristos și partida Fariseilor, care L-au ispitit de mai multe ori, prin felurite întrebări cu încuietoare, așa cum credeau ei în mândria lor fariseică, a fost întrebat: ”Oare se cade omului să-și lase femeia sa pentru orice pricină?
După mai multă vreme de rătăcire, din când în când, îți mai revii în firea ta așezată. Și Cioran, dând de astfel de stări, cam rare, de atlfel, scria în Caietele sale: ”Câteodată, parcă îți pare rău de a nu te teme în niciun fel de Dumnezeu” iar când îl apuca o ”frică fecundă de absolut”, se gândea: ”Ce plăcere să fii turtit de Dumnezeu”.
Poate că, unii care vor avea bunăvoința să citească aceste rânduri, să se întrebe într-o doară: Ce l-a apucat pe Calinic, ăsta, să scrie despre Minunea de a te căsători? De ce nu lasă pe alții, pe cei căsătoriți să scrie despre Sfânta Taină a Căsătoriei sau a Nunții! Tocmai! Așa spun și eu!
„Nu te teme de nimic, om preaiubit! Pace ție! Fii tare și cu inimă” (Daniel 10, 19)
În limbajul nostru zilnic, auzim mereu spunându-se despre oameni, sunt de treabă! Uneori auzim, pe ici-colea, despre unii că ar fii oameni de bună treabă!
Să învățăm Arta Iubirii!
Pagina 48 din 94