Cuvine-se cu adevărat, să zăbovim încă asupra postului mai sever pentru cei care am căpătat o oarecare greutate, rotunjindu-ni-se pântecele mai mult ca în zilele obişnuite.
O! Doamne, cât de puțini dintre noi au cutezanța să se întrebe: cine sunt? Dar și mai puțini suntem aceia care nu putem da niciun răspuns la această întrebare chinuitoare. Oricât am încerca, ceilalți oameni sunt pentru noi o taină închisă, deși nouă nu ni se părea, la prima vedere, că starea lucrurilor este cu mult mai ușoară decât am crezut.
Când eram prunc şi mergeam cu mama la schituri şi mănăstiri, am auzit o călugăriţă de la Văratic cum îi povestea mamei despre un păcat îngrozitor numit hulă. Nu pricepeam mare lucru dar îmi dădeam seama, din cele povestite de călugăriţă, cu atâta of şi năduf, ba şi cu lacrimi, că este ceva complicat şi greu de biruit.
Primul gând care trebuie să izvorască din mintea noastre este de a aduce din inimă și din tot sufletul, laudă și mulțumire Sfintei Treimi: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, pentru că au binevoit a ne zidi, aducându-ne în frumusețea acestei lumi văzute!
Îmi aduc bine aminte de noroaiele cele straşnice pe care le-am călătorit în prima parohie din Transilvania, Tioltiur numită. Erau 9 km., de drum infernal între Iclod şi Tioltiur pe care-l făceam încălţat în cizme de cauciuc.
În istoria zbuciumată a omenirii, glasul conştiinţei, libertatea harică şi virtuţile în cunună de aur pe frunţile ostenitorilor, toate acestea la un loc nu vor putea învinge şi nici elimina suferinţa!
Întotdeauna, de când mă știu, spaima cea mai mare pe care, cu greu am putut-o stăpâni, a fost întâlnirea cu oamenii răi. Oricum, în viață nu-i poți ocoli pe toți cei care au această neputință.
Începutul Postului Mare, spre deosebire de alte posturi ale anului bisericesc, are o aură aparte. Așa mi s-a părut mie cel puțin. Când eram prunc, pregătirile pentru a intra în post erau deosebite.
În această frumuseţe a lumii văzute, omul, capodoperă ieşită din mâinile lui Dumnezeu, alcătuită ingenios, din trup şi suflet, îl întâlnim în fiecare zi pe cărările vieţii, pe unde ne purtăm paşii.
Cred nestrămutat că Sfânta Liturghie a fost, este şi va fi pururea, adică până când va mai fi un creştin şi un preot pe faţa pământului, slujba desăvârşită!
Domnul Dumnezeu, pe lângă darurile de mare preț făcute nouă tuturor, se numără și Sfânta Taină a Pocăinței sau Mărturisirea păcatelor săvârșite, de către fiecare dintre noi.
Canonul bisericesc 69 din Pravila Sfinţilor Apostoli: „Orice episcop, sau preot, sau diacon, sau citeţ, sau cântăreţ, nu posteşte Sfânta Patruzecime cea Mare şi toate Miercurile şi Vinerile a tot anul, afară de neputinţă, să se caterisească, iar mireanul să se afurisească”, ar avea puterea de a băga în sperieţi pe cei care privesc lucrurile global. Dacă în asprul canon nu ar exista şi o supapă, precum este „afară de neputinţă”, ar trebui ca o parte din slujitorii Bisericii să fie daţi afară din cler şi creştinii să fie afurisiţi cu toptanul.
Dacă am avea ochi duhovniceşti şi plini de agerime în a vedea la tot pasul cele orânduite de Iubitorul de oameni şi Milostivul Dumnezeu, ne-am minuna şi am striga din răsputeri, ca oarecând Profetul David, plin de Duhul Sfânt: „Mari şi minunate sunt lucrurile (lucrările) Tale, Doamne, toate cu înţelepciune le-ai făcut; umplutu-s-a pământul de zidirea Ta!” (Psalmul 103, 24).
De când mă știu pe lumea aceasta, doar rostirea cuvântului Rugăciune, îmi aducea în inimă o stare de bucurie învăluită în taină.
Dacă găsim prin bibliotecă o cărțulie de buzunar: Calități și defecte, editura Albatros, București, 1978, din Colecția Cogito, vom putea citi lucruri minunate, de zidire de suflet și inimă.
Pagina 52 din 95