Dacă vom căuta mai atent prin ungherele fiinţei noastre şi chiar mai des, am afla răspuns şi am înţelege definiţia infernului.
Noi nu putem scăpa – din păcate - de un anumit „personaj” care se ţine de noi ca umbra sau ca scaiul de oaie. Misteriosul personaj este „eul” nostru împodobit de conştiinţă.
Când firea noastră este cuprinsă de ură, la temelie se află revolta. Această stare, de revoltă, se îndreaptă, poate fără să ne dăm seama, împotriva Creaţiei.
Atunci când te uiţi pe tine însuţi şi chiar și pe cei din jurul tău, rămânând oarecum, singuratec, începi din neputință, cu îndrăzneală, totuși, să Îi pui „întrebări” lui Dumnezeu. Nu doar Cioran îşi îndrepta glasul gândurilor către Dumnezeu. Este mare numărul întrebărilor, de-a lungul veacurilor.
Cioran, ca şi alţi hulitori din toate vremile, au hulit zidirea şi pe Ziditorul ei, Dumnezeu cel Atotputernic. Spunem noi aşa, pentru că Dumnezeu, Ceea ce Este El în Sine, doar El ştie. Pentru noi rămâne pururea: Cel ce Este, aşa cum o ştim de la El, de altfel.
Recitesc acum în preajma împlinirii a 146 de ani de la nașterea lui Brâncuși, cartea lui Petre Pandea despre marele sculptor, apărută în 1967 la Editura Meridiane și subintitulată „Amintiri și exegeze”.
Oricât am încerca, nu vom putea fugi de om şi problematica existenţială, care fără voia noastră apare mai stăruitoare şi irezolvabilă.
Când ne străduim să depăşim condiţia noastră de creatură binecuvântată a lui Dumnezeu, atunci putem să ne gândim că ne apropiem de sfinţenie. Iar pentru a ne menţine în această ipostază, trebuie să murim în fiecare zi, lepădând viețuirea noastră, întru păcate multe.
Poate, ca fiecare dintre noi, Cioran şi-a pus problema păcatului, dorind să-i afle rădăcinile.
În Silogismele amărăciunii, Cioran face o confesiune care ne pune, nu numai pe gânduri. Ca atunci când ai făcut mai multe pozne şi te mustră copios conştiinţa, încerci să mai dregi busuiocul.
După cum se vede, Cioran a avut întinse cunoştinţe şi în lumea misterioasă a Kabalei (interpretare ebraică ezoterică şi simbolică a Vechiului Testament).
Emil Cioran, atunci când privea din zarea lumii, vedea pe Dumnezeu prea îndepărtat de sine. Şi atunci avea gândul de a evada din Dumnezeul, în care era cuprins, de altfel.
Un proverb românesc spune că: „omul cât trăiește învață şi tot neînvățat moare.” Neîndoielnic, noi învățăm mereu, fie din pățaniile celor din jurul nostru, când suntem înțelepți, fie din pățaniile personale, când nu învățăm din cele din jurul nostru.
Cred că starea „normală” a lui Cioran era instabilitatea spirituală şi duplicitatea, sau mai degrabă, lipsa de onestitate cu sine.
Mai presus de fiecare, există Cineva, mai mare decât noi. Chiar dacă uneori ne obosim sau ne plictisim a recunoaşte aceasta. Lucrurile mai presus de noi rămân în matca lor absolută. Nu putem face nimic atunci când nu acceptăm datul absolut.
Pagina 54 din 95