Dacă noi credem că suntem doar singurii campioni întru ale postirii, pe ici-colea, ne cam hazardăm în a ne complimenta cu prisosință mulțumitoare. Popoarele lumii au, fiecare în parte, datini moștenite de la înaintașii pe care noi îi numim, moșii și strămoșii noștri, adică neamul din rădăcina căruia ne tragem cu binecuvântarea lui Dumnezeu.
Dacă nu aveam și eu mamă, azi nu aș mai fi putut scrie câteva cuvinte despre această zidire, numită femeie, creatură extrafină, că e din coasta bărbatului dintru începuturile celebre ale creației dumnezeiești.
De când am cunoscut viața Sfântului Calinic de la Cernica, comparându-o cu viața altor postitori solizi întru cele duhovnicești, mi s-a așezat la inimă, că acest minunat sfânt al Bisericii lui Hristos este cu o viață ieșită din comun. Mă voi explica, precum se și cuvine.
Din fericire, Biserica Ortodoxă Română a avut un mare noroc, adică, o adevărată binecuvântare de a fi fost păstorită de Patriarhi geniali: Miron, Nicodim, Justinian, Iustin, Teoctist, și acum de al șaselea Patriarh, în persoana Preafericitului Părinte Daniel.
Deseori am auzit pe unii și alții că nu pot posti nici în ruptul capului și că, dacă nu mănâncă puțină carne, nu se simt sătui cu adevărat. Această stare se așează în ființa omului din clipa în care își spune sieși răspicat: nu pot posti!
Cu greu ar putea măsura cineva dintre pământeni, zbuciumul și nemângâierile, care ne cuprind în această viață.
M-am gândit mereu la cei care nu pot să postească dar îşi fac griji mari şi chiar au mustrări de conştiinţă că nu se pot supune rânduielilor din cauza neputinţei.
Trufia noastră, uneori, întrece orice măsură, devenind insuportabilă celor din jur și chiar nouă înșine, de această acritură mai rea ca lepra. Unii nu sesizează cota de periculozitate, fiind deja prizonierii propriei lor neputințe de caracter și comportament.
Temelia solidă a unei adevărate vieţi duhovniceşti este postirea.
Să fii mustrat în gândire, simțire și cuvânt, această întreită stare de cumsecădenie și cumințenie adâncă este o mare bucurie a inimii.
Mă gândeam la câine, că atunci când îl doare capul, îl vedeam cum, cu oarecare tristețe se hrănea cu fire de iarbă. Nu știu de unde au scos povestea asta oamenii, dar se pare că este adevărat.
Cioran se plângea adesea că nu l-a întâlnit niciodată pe Dumnezeu, în inima sa. Și ca să facă în ciudă contemporanilor săi, stăruia să spună, că dacă l-ar fi aflat pe Dumnezeu, tot n-ar putea suporta să urmeze pe cei credincioși.
Când eram prunci şi unii chiar acum, când ne apropiam de vremea Postului Mare starea noastră trupească şi sufletească intra într-o atmosferă aparte. Simţeam că întregul nostru organism se pregăteşte pentru o nouă perioadă de timp, atât pentru strunirea trupului cât şi înduhovnicirea sufletului.
A nu îngădui ca veninoasele laude să-ți otrăvească firea, este folositor să-ți astupi urechile. Adică să ni le astupăm, ca să vorbim despre noi. Marea neputință ne cuprinde atunci când dorim să fim lăudați.
În această perioadă de îngrijorare și suferințe în lume, urmând sfatul Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, din ziua de 24 Făurar 2022, adresăm și Noi, un îndemn la rugăciune clerului și credincioșilor argeșeni și musceleni, pentru unitatea, pacea și liniștirea factorilor implicați în conflictele militare actuale.
Pagina 53 din 95