Se văd pe la case de toată mărimea şi pretenţie cărturărească, biblioteci imense, cărţi multe, prea multe uneori pentru o familie obişnuită. Poate că şi praful e tot atât de imens aşezat pe bietele cărţi pentru „protecţie.”
Când citim în Scripturile bătrâne ne îmbogăţim fără să ne dăm seama. Când ne aducem aminte de lucrurile frumoase inima ni se umple de o mare bucurie.
Bucurându-ne de rânduiala cea binecuvântată de Dumnezeu în Biserica Slavei Sale, Calendarul creștin ortodox își începe lucrarea Anului bisericesc o dată cu începutul lunii septembrie, toamnă bogată în darurile lui Dumnezeu.
Starea numită ambiţia ar putea fi înlocuită cu un cuvânt mai potrivit. Să zicem voinţă lucrătoare? Poate mai bine s-ar putea numi râvnă cu măsură? Herodot ( 484-425), în cartea sa „Istorii” a scris: „Ambiţia e un lucru rău!”
Când ne privim în oglindă dorim să ne arate cum am dori să fim în faţa noastră şi în faţa celor cu care ne întâlnim pe cărările vieţii. De cele mai multe ori simţim că pe faţa noastră se află o mască ce ne incomodează.
Se spune că noi, oamenii, putem fi consideraţi ca şi aleşi atunci când suntem iubiţi de Dumnezeu. Odată veniţi pe lume, Dumnezeu binevoind întru noi, ne putem considera iubiţi de Dumnezeu şi aleşi de a veni în frumuseţea acestei lumi văzute.
Cel mai folositor lucru pentru noi oamenii este să facem amânări multe şi folositoare pentru viaţa noastră. Să amânăm felul nostru de a ne mânia. Să amânăm graba la răspunsuri pripite şi războinice.
Nu este izbândă mai mare în viaţă decât a ferici pe alţii. Pentru a ferici pe alţii trebuie să ştim mai întâi să fim fericiţi noi. Nu putem da fericire dacă suntem pustii de această bunătate.
În firea noastră zbuciumată, uneori peste măsură, se încuibează fără să realizăm întotdeauna acea stare numită graba.
Când eram mai mic şi mă ducea mama pe la schituri şi monastiri auzeam des pomenindu-se cuvântul smerenie. Vai, maica Agnia este smerită! Părintele Iosif este tare smerit! Uite la sora Ecaterina, ce smerit păşeşte! Şi tot aşa. Tot auzind mi-a cam venit acru de atâta smerenie vorbită.
Când vorbim de ajutorul pe care suntem nevoiţi să-l dăm celor din nevoi, Xenofon (443 î.Hr.) ne arată: „Mulţi au asemenea sentimente faţă de unii, că, atunci când le merge rău, nu pot trece aceasta cu vederea, ei îi ajută în nenorocire, dar când sunt fericiţi, le pare rău.”
Se spune că fiinţa umană ar fi un dat de care nu ne-am putea face iluzii de îndreptare. Experienţa ne-a arătat mereu că fiinţa umană este un dat din principiu şi că este necesar să fie mereu în devenire.
Când auzi că aproape şapte milioane de oameni din România fumează, adică 31%, ai un sentiment slăbănog. Ce să mai spunem de cei 40% de medici care fumează, sărmanii de ei, ca şi unii dintre noi.
Auzeam mai demult o vorbă care mă cam scotea din visare: plimbă ursul că îţi ruginesc lanţurile. Acum mă întreb: unde să mă duc? Mă întreb şi eu ca Rilke (1875-1926): „De cine sunt mai aproape? De moarte sau de ce n-a apărut încă.”
Zidirea lui Dumnezeu, omul, cunună a creației pe acest pământ, avea să schimbe sensul lumii. O nouă ipostază, de data aceasta plină de bucurie, dar și de grijă mântuitoare. Sfântul Ioan Damaschin, smeritul monah și preot, din veacurile adânci ale istoriei mântuirii, ne îndeamnă zicând: „Veniți toate neamurile, tot neamul omenesc și toată limba, toată vârsta, cu veselie, să prăznuim Nașterea Bucuriei cea a toată lumea!”
Pagina 41 din 95