Stăm bine, ar răspunde un mucalit cu gesturi sumbre. Dacă am cugeta puţină vreme la această stare, numită aspru, neruşinare, am câştiga, nu numai preţuirea semenilor noştri, dar şi iubirea lui Dumnezeu.

Doar atunci încercăm sentimentul bucuriei când obrazul nostru se ruşinează ori nu cade întru neruşinare. Auzim deseori câte o expresie de genul:

- De ce eşti, mă, porc de câine?!?

N-am înţeles ce înseamnă această expresie, cu adevărat. Dar am simţit că nu-i a bine să auzi aşa „bunătate” de vorbă aruncată, poate, din preaplinul de năduf al celui pe care l-am necăjit în viaţa aceasta şi aşa de „ticăloşită” cum o numea Sfântul Antim Ivireanul în Predicile sale celebre, pe drept cuvânt!

S-ar părea că acest cuvânt, care devine o stare de fapt, ar avea încă trei surori gemene: dispreţul, batjocura şi obrăznicia.

Ce vom putea adăuga înţelepciunii noastre populare când auzim: „Celui care îi permitem mai mult decât i se cuvine, vrea mai mult decât i se permite?” Sau ce vom mai putea adăuga la ceea ce aflăm: „Nici ochii, nici mâinile, nici urechile în scrisori, în buzunarul sau în secretele altuia?” Să uităm oare, că: „Cine râde prea mult pierde respectul celorlalţi?” sau că: „Cel ce mult glumeşte, / Obraznic se socoteşte?”

De câte ori nu trebuie să iertăm atâtea mojicii: „Ce-mi este mojicul,/ Ce-mi este calicul?/ Unul şi-alt obraznic/ Şi în zi de praznic”. Sau: „Eu îi zic bună dimineaţă, El îmi răspunde cu greaţă”, „Eu-l întreb de sănătate/ Şi el îmi dă cu ghioaga-n spate”, şi mai nostim: „Obraznicul se vâră în sufletul omului, dă năvală ca porcul şi se ţine după tine ca mânzul după iapă”.

A dispreţui pe cineva este semn de mare scădere sufletească.

Iar atunci când vorbim de rău pe oarecare dintre noi, ne arătăm dispreţuitori ori lipsiţi de dragoste şi respect. De aceea este bine să ştim, pentru a nu greşi, că: „Dispreţul faţă de un bun renume se numeşte neruşinare.” Iar românul a zis-o mai direct, pe scurtătură: „Cine dispreţuieşte urăşte!”

Aşa ne aflăm în faţa unui proverb românesc, luat din Evanghelia lui Hristos şi pus ca un plasture pe rană.

De cele mai multe ori, din păcate, foarte puţini sunt cei care nu au poftă de a lua în râs pe unul sau pe altul. Aşa se şi explică maximele rămase nouă spre înţelepţire: „Râzând de altul nu vei scăpa fără să fii luat în râs” sau: „Batjocoritorii trebuie să se mulţumească să guste din propria lor zeamă” pentru că: „Cine râde de cocoşat trebuie să se ţină el însuşi foarte drept!” Aşa că este ruşinos să fii fără ruşine!

De multe ori am spus, adică mi-am spus mai întâi mie, că orice zidire a lui Dumnezeu trebuie cinstită cu iubire întru admiraţie sfântă. Omului, zidirea cea minunată a lui Dumnezeu, se cuvine, cu adevărat să-i arătăm respectul cuvenit: „Nu-ţi bate joc de cel de-un chip cu tine, că însuşi chipul tău ţi-l dispreţuieşti!”

Iubirea sfinţeşte şi luminează genunea!

Calinic Argeșeanul