Străbunicii noştri, mai de la începuturi, au dat „bot în bot”, cum s-ar mai zice, cu stresul. Dacă ne gândim puţintel, vom afla că acest animal fioros, numit de noi, cu precădere, STRES, este mai dăunător decât şerpii cei mai veninoşi sau dinozaurii care au mărşăluit cândva pe planetă.

Când Dumnezeu i-a prins cu „ocaua mică” pe bieţii protopărinţi s-a supărat foarte, adică, am spune că primul în Univers a fost „stresat” chiar Dumnezeu. Cam de acolo a început povestea stresului şi el s-a transmis până azi, în firea fiecăruia dintre noi, mici sau mari, bogaţi sau săraci, sănătoşi sau bolnavi.

Grea boală!

Peste măsură de periculoasă!

Din zăduhul zilei şi al problemelor care ne terorizează zilnic – spunem noi – ne ducem în munţi, pe faleză, în vizite prin ţară sau străinătăţuri. Când o luăm, pe la noi, prin câmpii, dealuri şi minunaţii Carpaţi, stresul nu rămâne la şcoală, magazine de lux, teren de fotbal, Guvern, Parlament, Primărie, Preşedinţie sau chiar în Biserică.

Când plecăm în vacanţă credem că suntem absolviţi de orice grijă, numai că, din păcate, toate avatarurile se ţin de noi ca scaiul de oaie. Cei de la drumuri au „stresul” că lipsesc centurile la oraşele ţării, că se blochează circulaţia şi că magistralele nu se prea văd, iar o mare parte din drumurile judeţene şi naţionale au gropi de-ţi spargi cauciucurile şi-ţi pocneşte şira spinării.

Călătorii, uneori, se stresează că indicatoarele lipsesc sau sunt invizibile, mâncate de rugină, iar apele ajung pe la radiatorul maşinii, că şanţurile nu au mai văzut demult un hârleţ şi o lopată, care să le fasoneze.

Stres mare pe cei care cumpără ieftin şi vând scump, iar când cumpărătorii strâmbă din nas. Patronul îi vede prin camerele de filmat şi le mai trage, poate, câte-o înjurătură pentru descărcare de stres. Stresaţi sunt cei ce scriu, că nu-şi văd „opera” proaspăt „fătată” pe piaţa noastră înghesuită şi fandosită!

O, dar stres negru pe gospodina, care atunci când se uită-n frigider, îl vede gol-puşcă, neştiind ce să mai pună-n cratiţă pentru gurile care aşteaptă înfometate. E stresant şi atunci când piaţa este prea scumpă şi tu numeri afurisiţii de gologani, care dispar ca prin minune, pentru lucruri cam de nimica!

Stres şi pentru noi clericii, care din nebăgare de seamă sau din prea multe griji zilnice, uităm să ne facem orânduitul canon pentru Sfânta Împărtăşanie ori nu mai avem răbdarea cuvenită pentru cei care ne cer ajutorul în oarecare necazuri şi scăderi zilnice. Apoi stresul îşi face de cap şi atunci când păcătuind – că nu este om sub soare să nu păcătuiască – întârziem prea mult şi nu facem spovedania cuvenită, ca să stresăm, la rând, şi pe duhovnicul select, cu amarurile noastre, adunate ca-n lada de gunoi.

Stres pe tineri că învaţă ani mulţi după planurile Bologna şi nu au unde munci după aceea, stresând şi Ministerul Muncii, că trebuie să importe mâna de lucru pe care o are deja acasă pregătită.

Stres pe bolnavii şi bătrânii cu pensii mici care nu au cu ce-şi cumpăra o felie de pâine, făcând foamea în democraţie, iar medicamentele lipsesc la preţ compensat complet. Oare ţara nu are destulă avere dată de Dumnezeu ca să beneficieze şi cei săraci?

Stres la cald, la ONU, stres la rece, la NATO, stres la muncă, la UNESCO, stres la munte, la OMS, stres la mare, stres pe sus, la UE, stres pe jos, la Polul Nord, stres şi iarăşi stres!

Ce o mai fi şi cu dihania aceasta pe capul, inima şi sufletul omului, încovoiat de greul zilei? Această boală neagră, acest cancer şi aceste gânduri hidoase, de care nu scăpăm nici la rugăciune, nici la lucru, nici în vacanţă!

Acest flagel naţional şi mondial nu poate fi vindecat decât cu răbdare, rugăciune şi grija absolută de a nu pricinui nimănui vreo supărare care se transformă în stres, „cui” bătut în capul şi inima noastră.

Era să uit, dar din multele stresuri pe care nu le-am mai pomenit este unul care ne pândeşte cu nelinişte: dorinţa de a-i urmări şi de a-i pocni drept în cap pe confraţii noştri, purtători şi ei, de altfel, de cele mai multe stresuri!

Deh, şi invidia cu gama ei de stresuri!

Scăpăm de stresuri când ne cerem şi dăm iertare, ca nu cumva să „stresăm” pe Dumnezeu şi să ne croiască nişte pedepse pe măsura încăpăţânării şi a prostiei noastre.

Să ne vindecăm de stresurile pe care ni le facem unii altora şi va fi prima zi bună din viaţa noastră.

Câţi oameni nu sunt stresaţi pe glob?

Nu-i aşa că şi eu sunt stresat?!?

Calinic Argeșeanul