Precum se știe, între secolele V și VI după Hristos, lumea antică, după o criză devenită ireversibilă, era pe punctul de a fi definitiv pusă la index, fapt ce a determinat pe numeroși savanți de a depune o ostenitoare traducere pentru a pregăti trecerea la cultura creștină a Evului Mediu.
Înainte de a se sătura harnicii cititori, tableta aceasta este una, care se cheamă ultima! Cred că a obosit și bietul, fericitul, Aurelius Augustinus!
Când scriu sau mă gândesc la cuvântul bunătate, în faţa ochilor îmi apare o pâine mare, dolofană, aurie, care iese din cuptor.
După cum observăm, Fericitul Augustin a fost preocupat mereu de „problema timpului”. Iată mărturisirea lui: „Sufletul meu nu-ți face o mărturisire sinceră spunând că nu poate măsura timpul?
Cel mai urât lucru din lume este să vorbeşti când mănânci, să pliscăi, să sorbi cu zgomot şi să stropeşti pe cei din jur cu firimiturile care-ţi împroaşcă gura.
O nouă „pastilă cărturărească” pe care ne-o servește doctorul de suflete, Fericitul Augustin: „Ceea ce îmi apare acum cu claritate, în mod evident, este că nici viitorul, nici trecutul nu există și că nu este propriu a spune, sunt trei timpuri: „trecutul, prezentul și viitorul”, dar s-ar putea mai bine spune „timpurile sunt trei, prezentul trecutului, prezentul lucrurilor prezente și prezentul viitorului”, căci aceste trei timpuri sunt toate trei în sufletul meu și în altă parte nu le văd.
Deşi noi ştim, milostenia sau orice dar făcut cuiva, trebuie dăruit cu mare grijă şi cu o absolută discreţie. Uneori, facem un mare tărăboi, ca să se ştie, că iată, dragă Doamne, ne-a apucat mila de cei în nevoi.
Se întreabă filosoful Augustinus Aurelius: „Care sunt deci aceste două timpuri, fiindcă trecutul nu mai este și viitorul nu este? Cât despre prezent, dacă el ar fi întotdeauna prezent, nu ar mai fi timp, ar fi eternitate.
Cred nestrămutat, că cea mai critică situație din viața omului, critică? nu!, nenorocită de la un capăt la altul este atunci când noi rămânem singuri. Singuri în fața noastră înșine, în fața altor semeni ai noștri, oricare ar fi ei, de la rudenii până la prietenii cei mai apropiați, declarați și acceptați, este starea de înstrăinare, cea mai înspăimântătoare din câte pot fi pe pământ.
Fericitul Augustin avea „umor filosofic” dacă putem așa, fără să tulburăm, cumva, spiritele, mai ales că pe vremea lui se puneau tot felul de întrebări, la care el răspundea: „Iată răspunsul meu la întrebarea: „Ce făcea Dumnezeu înainte de a fi creat Cerul și Pământul?
Domnul Dumnezeu, ca să ia legătura cu noi, după Atotștiința Lui, întrebuințează anumite mijloace posibile față de fiecare dintre noi, adică, ne ia cu frumușelul ca pe cei mai dragi prunci, că sunt acum cu miliardele și câți nu vor mai fi în acest Univers, imposibil de cuprins cu mintea, cu imaginația sau cu toate observatoarele astronomice.
Vom mai zăbovi câte puțin în Dumbrava Memoriei, despre care Fericitul filosof creștin, Aurelius Augustin, ne-a lăsat scris în lucrarea sa, Confesiuni!
Omenirea, în memoria ei, trebuie să păstreze anumite stări de suflet care au hotărnicit pentru totdeauna viața pe care și-a consumat-o în decursul timpului.
Vom continua să prezentăm traducerea din limba latină a Confesiunilor filosofului Aurelius Augustinus, mai târziu considerat sfânt de către catolici și fericit de către ortodocși!
Așa susține, printr-o „ecuație” filosofică Boethius (circa 480-525 d. Hr.) filosoful, cu numele întreg, Anicius Boethius, fost un aristocrat roman creștin, venit pe lume când Imperiul Roman se dezintegra, iar ostrogoții conduceau Italia.
Pagina 8 din 94