N-am cunoștință până acum, dacă în regnul mineral tușește apa, vinul, oțetul, rachiul și alte soiuri de lichide! Nu știu dacă în regnul vegetal tușesc roșiile, castraveții, morcovii, cartofii, ridichea, ardeii iuți (tușim noi în locul lor).
Foamea și setea după „himera” numită Fericire este o dorință clară și pe înțeles de a fi și de a te bucura un „pic” și de ipostaza aceasta. Pentru a gusta, mulți alergând după această „gustare” amară, până la urmă, trebuie să înțelegem că „virtutea conferă prestigiul funcțiilor publice și că nu funcția onorează virtutea” ci invers.
Mai la începuturi, din când în când, abordam problema Sacrului și a Profanului. Despre aceste stări, după cum se știe, citim la Mircea Eliade, Constantin Noica și alți învățați în diferite științe.
Din mila Domnului Dumnezeu sau mai bine zis, din iubirea Lui eternă, avem prilejul să venim, pe rând, în frumusețea acestei lumi văzute, cum a fost numită și de gânditorii români, cu un cap și jumătate deasupra multor popoare ale lumii.
Îmi face o mare bucurie să-mi amintesc de binecuvântata vreme când eram elev la Seminarul Teologic din Munții Neamțului și, desigur, locul nefericit unde poetul Mihai Eminescu a stat câteva luni, din doi ani apropiați.
În opera filosofului Anicius Boethius, De Consolatione Philosophiae ( c. I, 1 1-6, pag. 80), se găsește un episod impresionant, despre care, pe bună dreptate, se susține de specialiști, că este o bucurie că s-a păstrat până în zilele noastre.
Când suntem în criză de Credință în Domnul Dumnezeu, pentru a ne reveni, ne uităm, urgent, în oglindă! Și ce faci după aceea? Îți așezi zulufii rebeli, bătuți de vântul necredinței! Glumesc pe jumătate cu așezarea frizurii!
Pentru cititorul harnic şi răbdător voi selecta câteva rânduri din vasta operă teologică a celor trei Sfinţi Ierarhi: Vasile cel Mare, Ioan Gură de Aur şi Grigorie de Nazianz, care au strălucit în secolul IV, după Hristos.
După atâta citit, cine se poate lăuda că a citit? Cât? Și ce anume? Filosofii, și mai ales Boethius, au scris și au mărturisit că Domnul Dumnezeu este Binele Suprem și că El este Cel care conduce (guvernează) întregul Univers.
Lucrarea filosofului Anicius Boethius (480-525, d. Hr.), De Consolatione Philosophiae, scrisă între anii 523-524, începe cu o elegie, adică, pe înțelesul tuturor, o compoziție poetică pe un ton plin de tristețe și amară melancolie, arătând chinurile din singurătatea închisorii: Boethius amintindu-și de vremurile tinereții sale luminată de înțelepciunea învățăturii, considerând Filosofia ca o Femeie Frumoasă, singură și fidelă în nenorocirea în care se afla, și din care nu vedea nicio posibilitate de ieșire.
„Tu, Care conduci lumea cu Rațiunea Eternă! Creator al Pământului și al Cerului, Care poruncește timpului să se desfășoare în veșnicie și nemișcat rămânând, miști toate lucrurile.
Este necesar ca acum să prezentăm câteva tablete din lucrarea: De consolatione philosophiae (Despre consolarea Filosofiei), lucrare elaborată între anii 523-524.
M-am bucurat să citesc, cu de-amănuntul, lucrarea exegetică și atât de lămuritoare a învățatului cărturar Diego Ferrante, care s-a ocupat de opera filosofului Boethius: Consolarea în filosofie!
Pe vremuri (ca elev și student) eram învățați, iar unii mai și glumeau, că Arie, după ce și-a mărturisit „credința” șchioapă și departe de adevăr, Sfântul Nicolae i-ar fi dat niște pălmi mai pline de viteză, gest care a dus la condamnarea sa, că a lovit și a greșit, chiar dacă avea dreptate.
Să citim din traducerea textului filosofului Boethius: „Câți crezi că sunt cei care ar crede că ar putea atinge cerul cu un deget dacă ar avea o fracțiune din ceea ce a rămas din averea ta? Chiar acest loc, pe care îl numești exil este casa celor care locuiesc aici. Este adevărat foarte, că nu există nimic nefericit dacă nu îl consideri așa, și că, dimpotrivă, binecuvântată este soarta tuturor celor care o acceptă cu un spirit senin.
Pagina 6 din 94