Tot gândind la prima cauză, adică, existența, fără îndoială a primei cauze, vedem că în lume cauzele eficiente se înlănțuiesc unele de altele, dar nu vedem – și aceasta este imposibil – „ca o cauză să fie propria sa cauză, în acest caz ea ar fi anterioară existenței sale, și că nu putem, pe de altă parte, să ne urcăm din cauză în cauză, indefinit; căci într-o serie progresivă de cauze subordonate, prima produce pe cele intermediare, și cele intermediare produc pe ultima; însă, dacă ridicați cauza, ridicați și efectul; deci, fără cauză primă nu ar exista nici cauzele intermediare, nici cauza ultimă”.
Nu ne mai mirăm prea mult de scrisul exegetic al lui Moise Maimonide cu privire la cum să ne comportăm în credința noastră în Domnul Dumnezeu, pentru că, mai înainte de el, cu 800 de ani, în anul 400 d.Hr., filosoful Pseudo Dionisie Areopagitul, fondează tradiția teologiei creștine negative, care afirmă că Dumnezeu nu este ființă, ci mai mult decât ființă, adică Ființă Supremă!
Prima probă: MIȘCAREA! Prima și cea mai evidentă dintre aceste probe se poate deduce din mișcare.
Acum vom avea ocazia să luăm cunoștință cu un personaj cu totul și cu totul deosebit, poate de unii bine știut. Este vorba despre Moise Maimonide, născut în anul 1135 în orașul Cordoba – Spania, dintr-o familie de evrei.
Când ar trebui să facem rugăciuni? Când eram elev la Seminarul Teologic din Mănăstirea Neamț, în anumite drumeții, am căutat să nu-mi rămână nimic de neștiut. O foame de a ști, nu de a cotrobăi prin poduri, pivnițe și alte șandramale, după cărți și alte noutăți.
Acum, cu îngăduința blajinului cititor, ne vom opri, doar în treacăt, asupra marelui cărturar Averroes (1126-1198), pe numele său Ibn Rushd.
Viața noastră, în frumusețea acestei lumi văzute este o legendă? Poate fi! Este o Taină, mai presus de toate? Poate fi, mai ales aceasta, o Taină a Tainelor dumnezeiești!
În lumea occidentală există, ca și în lumea orientală, sfinți care și-au consacrat viața în studii de înaltă înțelepciune. Unul dintre ei este și Sfântul Anselm de Canterbury, născut în anul 1033, în orașul Aoste din Italia de nord.
Toma d`Aquino (1225-1274) are o viziune deosebită asupra relației dintre Filosofie și doctrina creștină, precum și perspectiva fascinantă asupra „eternității universului”, stări care sunt ca subiect relevant și în secolul XXI.
Într-un articol anterior despre maximele lui Constantin Brâncuşi, ne-am oprit asupra celor consacrate păcii şi echilibrului interior, concepţiei referitoare la artă şi, îndeosebi, asupra eticii sale strâns legate de înţelepciunea ţăranului român impregnată de morala creştină ortodoxă.
Ca să ne fie mai limpede și pe bun înțeles, reamintim, că filosoful Aristotel susține că „Universul a existat dintotdeauna”; iar Biblia spune că Universul nu a existat dintotdeauna și că, în consecință, lumea (Universul) a avut un început, dar se poate ca Dumnezeu să o fi creat în așa fel, încât ea să fi existat veșnic (pag. 91).
Recitesc acum la împlinirea a 148 de ani de la nașterea lui Brâncuși, cartea lui Petre Pandea despre marele sculptor, apărută în 1967 la Editura Meridiane și subintitulată „Amintiri și exegeze”.
Și acum un uriaș, la propriu și la figurat: Toma d`Aquino, care s-a născut în anul 1225 la Rocca (adică Piatra sau Roca Seacă) în Italia. Universitatea din Neapoli avea să-l aibă student genial și spre supărarea familiei sale, a adoptat ca să-și orânduiască viața în noul ordin călugăresc dominican (pe înțeles: câinii Domnului), ordin prin excelență format doar din intelectuali de primă mână (toți savanți).
Într-un triptic de articole, intitulat Pace şi bucurie cu Brâncuşi, am încercat o argumentare care să evidenţieze statura creştină a marelui nostru artist.
Pământul Persiei a mai „răsărit” o floare a științei, numită Rumi, adică pe numele întreg: Jalal Ad-din Muhamad Rumi. El mai este cunoscut și ca Mawlana (călăuza noastră) sau pur și simplu Rumi, că este mai ușor de rostit.
Pagina 4 din 93