Recitesc acum la împlinirea a 148 de ani de la nașterea lui Brâncuși, cartea lui Petre Pandea despre marele sculptor, apărută în 1967 la Editura Meridiane și subintitulată „Amintiri și exegeze”.
Hotărât, liberul arbitru există! Se ține de om ca scaiul de oaie! Face parte din ființa umană, un fel de ego „eu”, declinat la toate cazurile gramaticale. Deci, există!
Într-un triptic de articole, intitulat Pace şi bucurie cu Brâncuşi, am încercat o argumentare care să evidenţieze statura creştină a marelui nostru artist.
Când am auzit pentru prima oară de liberul arbitru am crezut că este ceva despre care să povestești, fără ca să te angajeze anume, în societatea românească. Hai să povestim despre liberul arbitru, auzeam câteodată, după ce profesorul de Dogmatică părăsea clasa, luând tabla subsioară, pardon, catalogul, am vrut să scriu, care era mare ca o jumătate de tablă de perete.
Într-un medalion consacrat aforismelor lui Brâncuşi, aminteam că sculptorul a fost cântăreţ în strana bisericii române sau a capelei, cum se spunea pe vremuri, din Paris. O biserică ortodoxă, bineînţeles.
N-am cunoștință până acum, dacă în regnul mineral tușește apa, vinul, oțetul, rachiul și alte soiuri de lichide! Nu știu dacă în regnul vegetal tușesc roșiile, castraveții, morcovii, cartofii, ridichea, ardeii iuți (tușim noi în locul lor).
Avicenna, spre deosebire de Aristotel, este unul din cei mai faimoși „dualiști” din istoria filosofiei – el credea că trupul și mintea sunt două substanțe distincte. Marele său predecesor în această privință a fost Platon, care vedea mintea drept ceva distinct, întemnițat în trup. Platon considera că, în momentul morții, mintea va fi eliberată din temniță pentru a se așeza în alt corp.
Mai la începuturi, din când în când, abordam problema Sacrului și a Profanului. Despre aceste stări, după cum se știe, citim la Mircea Eliade, Constantin Noica și alți învățați în diferite științe.
Aminteam în materialul trecut, de Avicenna (980-1037), după numele său inițial Ibn Sina, născut în Bukhara, în Uzbekistanul de azi. El a scris în limba arabă, limbă în care se învăța carte în lumea islamică, limba sa natală fiind limba persană.
Îmi face o mare bucurie să-mi amintesc de binecuvântata vreme când eram elev la Seminarul Teologic din Munții Neamțului și, desigur, locul nefericit unde poetul Mihai Eminescu a stat câteva luni, din doi ani apropiați.
Mai multe tablete, în ultima vreme, au ocupat site-ul Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, despre filosoful-cărturar creștin Boethius, cu rădăcini adânci în cunoașterea Domnului Dumnezeu, dar și o luminată credință.
Când suntem în criză de Credință în Domnul Dumnezeu, pentru a ne reveni, ne uităm, urgent, în oglindă! Și ce faci după aceea? Îți așezi zulufii rebeli, bătuți de vântul necredinței! Glumesc pe jumătate cu așezarea frizurii!
Câteva cuvinte (încă) despre filosoful Boethius, care, dacă nu a făcut păcate mari, pentru opera lui merită să fie considerat unul dintre cei mai mari sfinți antici. Acest învățat unic, dimpreună cu Aristotel și Augustin au fost capabili să exercite cea mai puternică influență asupra gândirii medievale.
După atâta citit, cine se poate lăuda că a citit? Cât? Și ce anume? Filosofii, și mai ales Boethius, au scris și au mărturisit că Domnul Dumnezeu este Binele Suprem și că El este Cel care conduce (guvernează) întregul Univers.
Auzeam și noi ziceri din acestea mai sentențioase, drept adevăruri axiomatice și eram foarte atenți. Cădeau greu, ca sabia! Când părinții spun asta înseamnă că este ceva grav: ai greșit și drumul, dar și pe tovarășii de drum!
Pagina 5 din 93