Se spune că noi, oamenii, percepem lumea cu toate simțurile noastre, fiind zidirile Domnului Dumnezeu, care gândim și reflectăm ca să-i percepem și să-i înțelegem pe semenii noștri, lumea frumoasă care ne înconjoară, pe noi înșine și lumea în care ne vedem și ne regăsim, ca parte a ei.
Atunci când „experimentăm frumusețea, suntem învăluiți de ea și într-o astfel de situație, ne simțim conectați cu ea: cu natura, cu cultura, cu alți oameni, și viața în întregul ei; ne simțim schimbați în identitatea noastră, ne simțim mai bogați...iar prin prisma acestei fericiri trăite, transformate, percepem și lumea altfel, vedem ceea ce ne aduce bucurie...Suntem oameni, așa cum sunt și au fost oamenii dintotdeauna: percepem viața cu toate simțurile, dobândind astfel și o relație erotică cu lumea, cu semenii noștri...se face și experiența sufletească, adictelea cu ceea ce este viu și etern în ființa noastră atât de solitară, uneori pe acest pământ”.
Întru toate, la polul opus experiențelor noastre concrete legate de simțuri, se află dispensarea de simțuri, care ne ajută să funcționăm, însă nu punem preț pe conexiunea cu trăirile noastre interne, cu experimentarea profundă a lumii: „Cât de puțin ne apreciem simțuririle, și nu numai cele cinci, știute de toată lumea, din cauza presiunii timpului, se poate observa prin faptul că ne comunicăm experiențele importante din punct de vedere emoțional sub formă de informații, nu ca povestiri, golindu-le, astfel, efectiv...Mesele noastre, săracele de ele, pot fi și o sărbătoare pentru simțuri – sau nu! Când mâncăm ceva rapid, automat, fără să ne gândim, fără să savurăm cu adevărat mâncarea pentru că suntem cu mintea în altă parte, am pierdut un prilej binecuvântat de a ne bucura de bunătățile dăruite de Domnul Dumnezeu...Viața are loc acolo unde suntem și nu acolo unde nu suntem. Miciile bucurii sunt cele care determină, în cele din urmă, calitatea vieții de zi cu zi și ne fac să fim, oarecum, în rezonanță cu lumea în care trăim. Cu gustul primului sparanghel proaspăt cules, cu strugurii care lăcrimează în raze de lumină, cu perele și merele coapte și ademenitoare, cu pâinea în țest, cu plăcinte stropite cu licoarea roșie, cu dansul frenetic, cu genunchii plecați la Altarul plin de lumină!”
Și așa ne mai bucurăm că existăm pe acest binecuvântat Pământ!
Calinic Argeșeanul
