Dintre toate zidirile binevoite şi binecuvântate de Dumnezeu pe pământ, omul este cel care a fost încoronat cu marele dar al Rostirii!

Cred că nu este cazul să insistăm asupra acestui mijloc de comunicare dintre oameni. Am auzit pe unii, care se cam săturaseră de minciunile colorate ale veacului, că ar fi bine să ne ia Dumnezeu graiul pe care nu-l folosim cum s-ar cuveni! Ia să ni imaginăm pe oameni muţi şi fără graiu, vorbă mai veche. Cum am arăta în această frumuseţe a lumii văzute?

Ei, da, a replicat un altul, nici nu-i cazul să vorbim. Avem mijloc de comunicare, scrisul! Da, se minuna cel care cânta ca un înger, cum să nu avem darul rostirii şi al cântării? Ce ne-am face fără graiul zidit de Dumnezeu?

Şi tot aşa, mergând pe firul muţeniei ajungem la înţelegerea prin semne. Aşa s-au înţeles cei care s-au împărţit de la Turnul Babel, spărgându-se în cioburi limba cea dintâi a omenirii. Cine-şi poate imagina catastrofa care a căzut nemilos asupra Rostirii.

Se vede că Dumnezeu n-a îngăduit masca ipocriziei sau a lipsei de sinceritate. Cugetul celor care zideau la Turnul Babel nu era curat. Scriitorii şi poeţii vremurilor au avut viziuni asupra acestei virtuţi a sincerităţii, că aşa o putem numi.

Filozoful V. Conta considera că numai copiii pot fi sinceri şi nimeni alţii pe lumea asta. Iată cum ni se arată textul: „Sinceritatea este o floare care creşte numai în sera de inimi a copiilor; acolo, ea găseşte cu prisosinţă tot ce-i trebuie. Sădită în altă parte, trăieşte puţin, degenerează şi cu timpul chiar moare”.

Îmi aduc aminte de multe ori de tot felul de întâmplari şi chiar mă apucă hazul gândind ca V. Conta are multă dreptate. Ştiţi ca şi mine, când, din diferite motive, n-am vrea să răspundem celor care ne caută sau când dă cineva telefon şi-i vedem numărul, spunem secretariatului tot felul de posibilităţi de negăsire, adică ne motivăm lipsa de a răspunde cu tot felul de minciuni şi minciunele.

Caraghioslâcul se măreşte când la o minciună trebuie să mai adăugăm câteva pentru a o sprijini şi tot aşa se ridică piramida pe minciunile care se prăbuşesc. Drept să vă spun, m-am săturat de minciunile cu care se brodează cu mult spor în toate împrejurările.

Cine n-a auzit, poate, o dată în viaţă, atunci când sunt întrebaţi copiii, dacă părinţii sunt acasă, să primim răspunsul clar, sincer, debordant: tata este acasă, dar a zis să vă spun, că nu-i acasă! Vă imaginaţi, desigur, cum se face pruncilor educaţia de mici. Ei vor creşte mereu între ciocan şi nicovală, a spune şi a lucra între adevăr şi minciună.

Ce fel de sinceritate poate fi aceasta? Nicolae Iorga califică: „E un fel de sinceritate care-ţi aduce inima pe tablă într-un sos de vanitate care dezgustă”, iar George Topârceanu ne aminteşte că: „Sinceritatea este o însuşire supremă. Nu oricine însă poate fi sincer.”

Auzim mereu din partea celor cu care convieţuim că vorbesc sincer, ba se mai şi jură, dându-şi cuvântul de onoare, o altă plagă întru ale rostirii. Putem spune, fără să ne îndepărtăm prea mult de adevăr, că persoana care se comportă aşa este dublată de o parşivenie diabolică.

Câţi dintre noi nu ne-am lăsat învăluiţi de şiretenia celor din jurul nostru? Este mai mult decât limpede ceea ce ne spune Al. Vlahuţă, un scriitor cu sinceritate de cristal: „Fără sinceritate nu faci nimic. Oricât vei fi de iscusit şi de şiret, oricât vei şti să ticluieşti şi să sulemeneşti minciuna, ea rămâne tot minciună. Vei înşela pe un om, o generaţie, două, dar timpul, pe el nu-l vei înşela”.

Mai auzim uneori, în convorbiri, că unii se tot vaită că-s păcătoşi, ba că-s nemernici, că-s hoţi, că-s mincinoşi, că nu merită nici să vadă lumina zilei şi multe altele d`aste pocăieli publice. Parcă înclini a-i crede la prima vedere, numai că aici se ascunde un şiretlic de-al lui Scaraoschi.

Noi credem că, dezgolindu-ne sufletul în public, cu nonşalanţă, vom căpăta iertare de la Dumnezeu şi preţuirea de la cei care ne aud. Asta s-o creadă cine vrea, dar mai puţin cei cuminţi şi înţelepţi, care încearcă să priceapă ceva din sinceritate şi din ceea ce ne-a lăsat spre înţelepţire poetul G. Coşbuc: „Sinceritatea prea multă poate să fie şi obrăznicie!”

Să nu uităm că: „Nimic nu coboară pe om ca lipsa de sinceritate!”

Şi cuvântul sinceritate vine de la latinescul: sine (fără) cera (ceară de albine), adică miere curată, fără amestec de ceară, aşa cum trebuie să fie cuvântul nostru din fiecare clipă, pentru care vom da seama.

Suntem sinceri?

„Masca jos dacă ne este cugetul curat!”

Calinic Argeșeanul