Nu mi-a plăcut să aud, niciodată, de trenul accelerat, cum că ar fi un mijloc mai rapid de locomoție. Ori de câte ori am călătorit cu un asemenea utilaj pe roate de fier, alunecătoare pe șine de oțel, după o vreme, mi-am zis că e un tren obișnuit și „accelerat” era doar o expresie tehnică imprimată pe o tablă vopsită în alb și cu litere negre.
Mi se părea că noi suntem în „viteză” și avem ritm accelerat. Am înțeles gluma lui Puiu Călinescu în replica dată lui Tănase, că el nu face nicio deosebire între trenurile: accelerat, Expres Orient, Rapid, că tot pe linie se merge și că el nu se grăbește, în cele din urmă.
Oricum, o decizie trebuie să luăm, pentru a nu sta prea mult „pe gânduri, ca baba între scânduri”, cum se exprimă unii pe întinsul României. Pentru a ajunge la stadiu de maturizare trebuie răbdare cu timpul, că omul crește și ajunge să se „pârguiască”, să se „coacă”, să se dezvolte într-o dinamică mult dorită, dar mult așteptată, că „toată vremea-și are vreme”, vorba mătușii Irina Iușan din Tioltiurul de piatră din Vatra Transilvaniei, unde trebuia și eu să am răbdare să mă „coc” și să capăt „rumeneală”, ca a cozonacului!
De cele mai multe ori ne pierdem echilibrul, iar liniștea interioară a cam dispărut, lăsându-ne un gol și, cu spaimă, credem că ne-am pierdut direcția. Știm, pe cât putem, că ceva ne-a destabilizat și intrăm în alertă pentru a ajunge, din nou, la un echilibru pe care l-am avut.
Spre exemplu, când ne moare cineva drag ținem doliul consacrat pentru că reprezintă confruntarea cu moartea – „una dintre cele mai importante experiențe existențiale” (pag. 19).
Este greu de pătruns în lumea noastră interioară, și mai ales, nu putem să-i impunem limitele și voința noastră, uneori, slăbănoagă, după cum am experimentat unii dintre noi. Totuși, a ne maturiza este o lucrare anevoioasă și ne trebuie răbdare și perseverență de a face un salt din starea neutră!
Calinic Argeșeanul
