Și în lumea filosofiei se întâmplă anumite nepotriviri în lumea ideilor, un locșor în care nu se poate tropăi, ci se intră „desculț” și în vârful picioarelor, și, bineînțeles, cu capul destul de sus, în nori, dacă se poate, fără amețeală!
În sensul acesta: „Kant era interesat de limitele cunoașterii, așa cum își aranja frizura (priviți poza sa!). În cartea sa, Critica Rațiunii pure (1781), susținea că nu putem cunoaște lumea așa cum este „în sine”. Nu o putem cuprinde cu intelectul, după cum crede Platon, și nici nu ne este promisă după moarte, așa cum se întâmplă în viziunea creștină. Ea există (presupunem), însă nu poate fi niciodată atinsă. Motivele invocate de Kant pentru a ajunge la această concluzie sunt complexe, însă ceea ce este important din perspectiva lui Nietzsche este faptul că, dacă se spune că lumea reală nu poate fi niciodată atinsă – nici chiar de cei înțelepți sau virtuoși, în lumea aceasta sau cealaltă – atunci avem de a face cu „o idee devenită inutilă, superfluă”.
Prin urmare este o idee la care trebuie să renunțăm.
Dacă Dumnezeu este „mort” (de unde a scos povestea asta?), Nietzsche este probabil cel care a dat peste cadavrul lui neînsuflețit: însă pe arma crimei se află amprenta lui Kant!” (pag. 220)
Astfel, se vede, cumva, deslușit, că filosoful Nietzsche a mers cu coșulețul fermecat la culesul de flori candide, din grădina prea bogată a altor filosofi, în decursul vremurilor și tot uimindu-se, a călcat în groapa părerilor personale, clădite, din păcate, cu florile căzute pe cărările ce urcau, fără încetare spre zenitul înțelesurilor care nu se pricep niciodată, atunci când le cauți cu „ciocanul filosofic” și izbești povârnișul muntelui cu detunătura „dinamitei”.
Și atunci, lovit întru totul a orbit, nemaivăzând „viu” pe Dumnezeu! Așadar, Nietzsche era mort de mai multă vreme!
Calinic Argeșeanul
