Ce m-a bucurat și m-a fascinat la mama, a fost și a rămas voința ei de a munci fără odihnă și într-un ritm amețitor. Așa am învățat noi de când eram mici, și acum, când am altă înțelegere rămân uimit că am putut suporta un „regim de ocnaș”, neavând nicio înțelegere, că eram și eu, bietul de mine, un băiețandru plin de avânt, dar totuși, cu viață crudă de prunc.
Mama era adepta lucrului bine făcut, trainic și la timp. Era hotărâtă pe lucru rapid și nu se făcea casă cu activitate lentă sau domoală. Pe noi, pruncii, mama ne-a învățat ritmul dinamic al vieții, așa cum se ține ritmul în cântul de partitură, ca să nu ai sentimentul că ceva se repetă în viață.
Escaladam mereu noul și iarăși noutatea! Trăinicia era temelia! Mama era împotriva improvizației și se supăra tare când auzea că „merge și așa”, fiind o dușmană neîmpăcată. Durabilitatea în timp era pentru mama crezul ei permanent și că orice lucru nu era lăsat pe a doua zi. Trebuia, în mod obligatoriu, ca să nu uităm că am început o lucrare azi, apoi să nu ne dăm odihnei până nu se termina începutul de drum.
Nu am avut timp să ne gândim la marginalizare! Fratele meu mai mare, Haralambie, era tare necăjit, că el avea o altă percepere a lucrului: „să faci lucrul bun și trainic, nu se face cât ai bate din palme...”, de aceea era mai des luat la palme, ceea ce mie nu mi s-a întâmplat, că eram tot într-o viteză!
Avem nevoie absolută de un binecuvântat echilibru, acesta ca reper zilnic pentru a nu „claca” așa cum se spune, adică a cădea ca „boul în jug” de prea mult greu! Se zice că munca n-a omorât pe nimeni! Greșit! Chiar munca dezechilibrează și prăbușește pe omul prea habotnic de muncă și la post, cum era mama mea, sărăcuța!
Pentru a ne învăța cu ritmul binecuvântat al vieții, în orice întreprindem noi, să întrebăm pe Domnul Dumnezeu dacă povara la care ne înjugăm poate fi dusă la capăt și chiar dacă folosește cuiva, pentru a nu munci și a ne strofoca zadarnic!
Să nu ne pierdem „tihna” creatoare. Să nu batem aerul cu pumnii!
Calinic Argeșeanul
