„Legea morală ne-a condus la problema practică că, prescrisă fără nicio intervenire de mobile sensibile, numai prin rațiunea pură, anume la întregimea necesară a primei și celei mai excelente părți a binelui suveran, a moralității și, cum aceasta nu poate fi rezolvată pe deplin decât numai într-o eternitate, la postulatul nemuririi.
Aceeași lege trebuie să conducă și la posibilitatea celui de al doilea element al binelui suveran, anume a fericirii potrivite cu acea moralitate, într-un mod tot atât de dezinteresat ca și înainte, numai din rațiune nepărtinitoare, anume la presupoziția existenței unei cauze adecvate acestui efect, adică trebuie să postuleze existența lui Dumnezeu, ca aparținând în mod necesar posibilității binelui suveran (care obiect al voinței noastre este unit în mod necesar cu legislația rațiunii pure).
Vom expune această legătură într-un mod convingător. Fericirea este starea unei ființe raționale în lume, căreia în întregimea existenței sale, totul îi merge după voință și dorință, și se întemeiază deci pe acordul naturii cu scopul întreg al acestei ființe, tot astfel cu temeiul esențial de determinare a voinței ei.
Legea morală, ca o lege a libertății, poruncește prin temeiuri de determinare, care au să fie cu totul neatârnate de natura și acordul ei cu facultatea noastră apetitivă. Dar, ființa rațională făptuitoare în lume nu este totuși în același timp cauza lumii și a naturii însăși. Prin urmare, în legea morală nu este nici cel mai neînsemnat temei pentru o legătură necesară între moralitatea și fericirea proporțională ei, a unei ființe aparținând lumii ca parte și deci dependentă de ea. Chiar, de aceea, această ființă nu poate fi, prin voința sa, cauza acestei naturi și, în ce privește fericirea sa, ea n-o poate potrivi cu desăvârșire din puterile sale proprii cu principiile sale practice. Cu toate acestea, în problema practică a rațiunii pure, adică la prelucrarea necesară spre binele suprem, o astfel de legătură se postulează în mod necesar: trebuie ca noi să căutăm a promova binele suveran (care trebuie, deci să fie totuși posibil).
Iată, cum se poate citi un paragraf din gândirea lui Immanuel Kant, asupra existenței lui Dumnezeu ca postulat al Rațiunii Practice Pure.
Calinic Argeșeanul
