Sub aura binecuvântării lui Dumnezeu, tinerimea scumpă a Ţării a adăstat la izvoarele cele dintâi cu apă limpede ca şi cristalul în care ne oglindim faţa plină de bucurii, netedă şi fără zbârciturile vremilor zavistnice şi mult obositoare.

Antoine de Saint-Exupery, entuziastul născător de maxime, într-o logică flămândă, sfărâmând tumultul de erori, ne-a lăsat peste vremi, ca şi alţii, cuvinte de înţeles întru tainică lumină. A trăi, spunea el, înseamnă a te naşte mereu, iar orice viaţă este un miracol.

Tinerimea română să nu dispreţuiască pe cei dinaintea lor şi nici pe cei rămaşi să-i ajungă din urmă, căci toţi am fost şi suntem tineri de diferite vârste.

Într-un dialog de pe plaiurile muscelene, când un fecior de bani gata îşi încorda muşchii şi învârtoşa vocea, spunând că-i tânăr şi nu-i pasă, tatăl său slobozea spre urechea îndrăzneţului fiu vorba ca o  maximă, adesea folosită:

- Tinere, să nu uiţi cât trăieşti: tot mânzul ajunge gloabă!

M-am gândit să brodez câteva cuvinte pe ţesătura de borangic a tinereţii fără îmbătrânire.

Cel dintâi lucru sau lucrare este Credinţa în Dumnezeu. Tânărul este dator să iubească pe Dumnezeu şi Pământul, aşternut picioarelor Lui, să-l cunoască tot mai bine şi să-l stăpânească întru grijă şi sfinţenie.

A crede în Dumnezeu înseamnă să depui un efort imens. Este cel mai măreţ dar şi cel mai greu lucru din lume. Înseamnă să crezi şi să trăieşti realităţile divine, nu numai pentru tine, ci să construieşti cu migală şi pentru alţii. A crede presupune a-ţi asuma un rol şi a parcurge o traiectorie măreaţă, chiar dacă: „Cel care păzeşte modest câteva oi, la lumina stelelor, descoperă, dacă devine conştient de rolul său, că este mai mult decât o slugă. Este o santinelă. Şi orice santinelă este răspunzătoare de întreaga Împărăţie”. Iar cuvântul „împărăţie” semnifică în morala aceluiaşi Antoine de Saint-Exupery, atât patria şi neamul din care ne-am născut cu bogăţia lui de credinţă şi, prin extensiune, întreaga omenire. Într-un cuvânt: a crede înseamnă a te naşte mereu în Dumnezeu!

Al doilea lucru sau a doua lucrare pe care nu trebuie să o uite tinerii, şi nu numai ei, este grija absolută de a ne grădinări cu stăruinţă o Cultură aleasă. Fără cultură, vom avea mari suferinţe. Cultură înseamnă un efort susţinut din tinereţe până la bătrâneţe. Vom vedea de îndată cine are cultură în momentul în care deschide gura şi păşeşte cumpănit pe drumul unei civilizaţii sănătoase, durabile. Nu trebuie să fie doar de faţadă, iar găunoşenia să se arate hidoasă cu primul prilej. Aşadar, cultură solidă, pregătire pentru anii ce vin. Aici intră desigur şi obligaţia expresă ca fiecare tânăr să ştie, pe lângă limba maternă, cel puţin o limbă străină, atât de necesară înţelegerii cu ceilalţi confraţi din Uniunea Europeană şi alte părţi ale lumii.

Avem chemarea de a ne pregăti foarte serios şi a nu „omorî timpul”, cum se mai spune uneori despre cei care-şi pierd vremea cu lucruri de mâna a doua. Răscumpăraţi vremea cu lucruri serioase, iubiţi tineri şi tinere, că trece vremea într-o clipită. Vremea nu se mai întoarce!

A treia lucrare este Curajul. Curajul este specific tinerilor. Să ai curajul să înveţi, să munceşti cu sârg, să-ţi faci o casă, să te însori la vreme, să ai prunci, să faci o fântână, să pui un pom, să scrii o carte, să spui drept, oricând. Ceea ce se transmite din generaţie în generaţie este viaţa, dar şi conştiinţa. Ce tainică ascensiune! Dintr-o lavă în fierbere, dintr-un aluat de stele, dintr-o celulă vie, germinată doar printr-un miracol, am apărut noi, oamenii, şi, încet-încet, ne-am înălţat până la ceruri pentru a scrie cantate şi a măsura Căi Lactee.

Iar în al patrulea rând ar fi Cuviinţa. În vorba noastră blândă ca o mioriţă, auzim mereu: Ce om cuviincios! Câtă bunăcuviinţă! Dacă ne lipseşte această cunună de aur de pe capul nostru de rege al zidirii, am dărâmat tot ce am clădit până acum.

Dacă avem cuviinţă, bună creştere, delicateţe, răbdare, înţelegere, am biruit. Am reuşit performanţa de a spune că fiii buni – tinerii – sunt luminile neamului. Ce poate fi mai îmbucurător decât faptele străbunilor celebrate în geniul strănepoţilor! Iubirea de părinţi, de glie şi de neam să nu se uite de-a pururi!

Cred că ar trebui scris un imn tinerilor şi tinereţii. Iată-l pe Al. Macedonski:

A, scumpă tinereţe, candidă mărgărită,

Unica îndulcire a traiului amar,

Când vocea ta, răsună, oricine’ntinereşte,

Un val de viaţă nouă te reînsufleţeşte.

Iubesc frumoasa Tinereţe,  

Cu anii săi de flori,

Cu zâmbete pe a sa faţă

Cu ochi scânteietori.

Cortegiul său e din speranţe

Din veşnice izbânzi

Şi pulbere de aur poartă

Pe aripe plăpânzi.

Adesea e cutezătoare,

Întocmai ca Icar,

Şi pân’ la soare se înalţă

În zbor temerar!

Înainte de a pune pana la odihnă, pentru meditaţie folositoare:

„Eşti tânăr atât timp cât admiri şi în măsura care admiri.” (Lucian Blaga)

„Tinereţea zâmbeşte fără pricină. Este unul din farmecele ei de căpetenie.” (O. Wilde)

Nu întâmplător se aude în graiul românesc: „Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte!”, credinţa românilor în viaţa veşnică, stare molcomă şi nădăjduitoare.

Nimic mai cuprinzător din înţelepciunea eternă!

Calinic Argeșeanul