Dacă mama mă tot lua cu dânsa pe la lucrările gospodăreşti, încet-încet am început să devin confidentul dânsei. Orice pas îl făcea, orice lucrare, orice vorbă şi atitudine, lăsau în sufletul şi inima mea de prunc amintiri de neuitat.
Acum îmi dau seama, mai bine ca oricând, de sfiala mamei, discreţia şi simplitatea ei exemplară. Aşa, de pildă, nu-i plăcea să se împopoţoneze cu haine deosebite şi luxoase. Nu-i plăcea să meargă la nunţi şi ospeţe. Fugea de mulţime. Poate se inhiba, trăind mai mult retrasă în sihăstria munţilor.
Mi-a rămas de neuitat, pentru totdeauna, dacă pot spune aşa, prima drumeţie la mănăstire. Eram mic, aveam probabil 5-6 ani. În plină iarnă, de Sfântul Ioan Botezătorul, am pornit împreună la Schitul Horăicioara, care era sub ascultarea Mănăstirii Horaiţa, având, în vecini, peste munţi, chiar satul Cracăul Negru în care m-am născut.
Drumul a fost cumplit. Zăpadă mare. Urmă nu se vedea, dar mama ştia cărarea care ducea la chinovia din munţi. Bocancii cu talpă din piele (opinci nu voiam să port!) alunecau cu mare sprinteneală. Urcam zece metri şi alunecam cinci.
Mama mă încuraja ducând greutatea unei traiste pline cu daruri, pentru schitul din munţi. N-am mai putut urca. Am început a plânge în hohote. Deodată o aud pe mama, săraca, zicând cam şoptit:
- Taci, nu plânge că te aude lupul!
- Poate să mă audă! Am strigat eu printre sughiţuri.
- Vino la mine în traistă! Nu mai plânge, aud glasul mamei. Şi m-a luat în traistă. Nici acum nu uit, cum ducea într-o traistă darurile pentru schit, iar într-o altă traistă pe nevolnicul de Costică. De câte ori îmi vine aievea episodul în faţa ochilor, şi aceasta destul de des, mă osândesc că nu am ştiut să am milă de mama şi cum am îndrăznit să mă las ca să fiu cărat în spinare.
Încet-încet, am pornit la drum. Printre brazii plini de promoroacă zăream turlele mănăstirii. Bucuria m-a cuprins irezistibil. Uitasem cu desăvârşire greutatea drumului parcurs. Mama era veselă. Îşi dusese la capăt gândul de a mă urca spre sihăstriile din munţi. Ne înţelegeam fără vorbe. Doar privirile erau de ajuns.
Slujba începuse mai de dimineaţă. Când am intrat în bisericuţa Schitului Horăicioara, din Munţii Neamţului, era deja începută Sfânta Liturghie. Lume era cam puţină şi tăcută.
M-am aşezat într-o strană, ghemuit. Am adormit dus. Când am deschis ochii, în faţa Altarului, între Uşile Împărăteşti, pomenea de zor, la Sfintele Daruri, Părintele Gherasim Vasiliu. Era un călugăr în vârstă, cu păr alb şi barbă lungă, parcă ar fi fost chipul unui sfânt desprins de pe pereţii bisericii. Privirile ochilor de culoarea cerului îi mişcau precum bobul de lumină din candelele ce ardeau la icoanele împărăteşti. M-a impresionat chipul călugărului slujitor. Mă cuprinsese o pace adâncă intrând din nou într-un somn adânc, vegheat de sfânta mea mamă, răbdătoare ca piatra din drum călcată în picioare.
La terminarea slujbei am fost chemaţi la trapeza schitului. Era o încăpere sărăcăcioasă. Stareţul mănăstirii, bătrânul slujitor, m-a chemat lângă dânsul. Mi-a pus borş în strachina de lut şi cu o bucată de mălai (un fel de pâine coaptă în cuptor din făină), sorbeam cu lingura din lemn de plop. Deodată aud vocea bătrânului preot:
- Cum te cheamă, băiete?
- Costică, adică Constantin al lui Haralambie Argatu din Cracăul Negru, i-am răspuns pe nerăsuflate, de parcă eram nu ştiu ce fiu de prinţ.
- Bine, băiete, adică Constantine, aud cuvântul calm al bătrânului sacerdot. Nu vrei să rămâi aici la Schitul Horăicioara?
- Da! i-am răspuns pe nerăsuflate şi m-am apropiat mai mult de moşul monahal. Eram fericit! Nu mă mai gândeam la nimic, nici chiar la mama care mă născuse şi mă adusese cu atâta greutate la schitul din vârful muntelui.
- Va veni, Părinte, după ce termină şcoala. Acum este prea tânăr şi trebuie să înveţe carte mai întâi, se aude vorba mamei care despica aerul rece ca o sabie necruţătoare. Atunci n-am înţeles hotărârea straşnică a mamei. Regreta mereu că nu a putut să meargă la şcoală. Singură a învăţat să scrie şi să citească. Iar acum nu voia să-şi scape pruncul fără învăţătură. N-a mai spus nimic Părintele Vasiliu, dar nici eu n-am mai îndrăznit să insist pentru a rămâne în sihăstrie.
Ne-am luat rămas bun de la părintele cel blând, chip de icoană şi azi după o jumătate de secol. Întorsul acasă a fost mult mai uşor şi vesel. Din vârful coastei am mers pe câteva crengi de brad făcute ca o mătură. Mama tot striga din urmă să am grijă să nu cad în vreo prăpastie. Dintr-o dată mă simt luat pe sus şi n-am avut timp nici să strig. Nimerisem într-o râpă. Norocul meu că golul n-a fost prea adânc şi m-am trezit în vârful brazilor, pe deasupra hăului, în care am căzut printre cetini până jos, aşa cum cad în valuri mari bucăţi de zăpadă.
Fiind prăbuşit la pământ, auzeam strigătele şi bocetele mamei ca şi cum aş fi murit. Din fundul prăpastiei am răcnit cât am putut zicând că n-am nimic. Încet-încet, am încercat să ies la lumină. Un picior nu-l mai puteam pune în pământ. Deja nu-l mai simţeam din şoldul care ardea ca focul. Bucuroasă că n-am murit, mama m-a luat în spinare şi aşa am ajuns acasă până la apusul soarelui, cu dese opriri pentru a se odihni câte puţin.
Săraca mama!
Când mă gândesc îmi vine să plâng în hohote.
Calinic Arhiepiscopul, Toată vremea-și vreme, volumul I, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2013.
