În dricul amiezii secolului al XVIII-lea, în localitatea Leonberg, în Wurtemberg, avea să vină pe lume în 1775, filosoful Friedrich Willhelm Schelling (1775-1854), părinții săi fiind pastori. Studiază Teologia la Tubingen unde are coleg pe Hegel și cu marele poet Hodelrin.

Schelling are ca prioritate lecturile filosofilor Kant, Fichte, Spinoza, adică o filosofie idealistă a spiritului, a libertății, marea viziune panteistă a lui Spinoza în care Natura este identificată cu Dumnezeu, cu substanța. La 20 de ani, scrie în lucrarea sa Dogmatismus und Kriticismus, tinerețea lui Schelling este astfel împărțită între pasiunea pentru speculația și interesul viu pentru științele naturii. Trăiește în epoca descoperirilor lui Galvani, în domeniul electricității și a lui Lavoisier în chimie, primele lucrări ale lui Schelling fiind lucrări de filosofia naturii.

După cum se știe are teorii bizare (materia electrică este pentru el oxigen descompus, aerul este descompus de lumină, etc.). Natura, pentru el este nu un „mecanism, dar o forță vie, activă, o creație continuă” (pag. 488).

După lucrările sale de filosofie, la intervenția lui Fichte și Goethe, filosoful Schelling este chemat la Universitatea Jena, profesând alături  de Fichte, filosofia sa nefiind prea îndepărtată  de cea a lui Fichte. Influențat de frații Schlegel și  mai ales de Carolina Schlegel, care va deveni soția lui Schelling, acum pasionat de mit și mitologie, crezând că arta este în creațiile ei finite o revelație a absolutului. Dimpreună cu Hegel la Jena, fondează: Jurnalul critic de Filosofie.

În anul 1803 Schelling este chemat, pe rând, la Nurenberg, apoi la Munchen, ca prin anul 1806, cearta pe principii cu Fichte ia sfârșit, iar în anul următor Schelling devine secretarul Academiei de Arte frumoase, unde-și ține discursul: „Raportul dintre artele plastice și natură”. Ajunge membru al Academiei bavareze, iar regele Bavariei îl înnobilează. În anul 1841, după moartea lui Hegel, Schelling este chemat la Berlin la catedra lui Hegel de către Friedrich Wilhelm IV „regele romantic”, care dorea în sinea sa o ajustare a principiilor hegeliene.

Istoricii filosofiei s-au apucat să împartă gândirea lui Schelling în mai multe perioade:

1. Filosofia naturii;

2. Filosofia idealistă din Sistemul idealismului transcendental;

3. Filosofia identității dintre real și ideal;

4. Filosofia libertății;

5. Filosofia ultimă a Revelației;

Este vorba de aceeași gândire, dintr-o oală mai mare, acum distribuită în oale mai mici, cum punem noi laptele la prins, pentru iaurtul natural!

A scris: „Caracterul operei de artă”; „Ideea de Adevăr” și „Ideea de frumos” (dialogul între Anselmo și Alexandru); „Arta și imitația naturii”, etc.

Abordări noi! Gândire înaltă! Lumină în Casa Sufletului!

Calinic Argeșeanul