Iată cum scrie: „Altădată, puteai considera ca indiferent de a da întâietate Religiei sau Științei. Astăzi nu mai este așa. Știința – după un fel curent de a vorbi – s-a emancipat.
În timp ce altădată ea nu avea altă certitudine decât aceea pe care i-o dădeau anumite principii metafizice, prin ajutorul cărora ea încerca să coordoneze fenomenele naturii, ea a găsit acum în experiență un principiu propriu și imanent din care își trage fără alt auxiliar decât activitatea intelectuală obișnuită, faptele care servesc ca material operei sale și legile cu ajutorul cărora ea coordonează faptele.
Urmează de aici că, în mod practic, în genere și în dezvoltarea ei, știința își ajunge sieși și că prima trăsătură a spiritului științific va fi, de aici înainte, de a nu admite niciun alt punct de plecare pentru cercetare, niciun alt izvor de cunoaștere, decât experiența.
Știința este deci, pentru savant, ce va primi și absolut și în zadar ceri acestuia să se pună de acord cu orice ar fi. Ea și-a propus să se pună de acord cu faptele și numai cu ele. Dacă vrei să te faci ascultat de ea, trebuie să accepți neapărat punctul de vedere în care se situează.”
Cum ne aflăm în fața Religiei? Cum ajunge Boutroux să definească Religia vis-a-vis de Știință? Care e primul factor? „Este, în primul rând credința! Nu o credință oarbă! Credința despre care este vorba, este condusă de rațiune, de instinct, de sensul vieții, de exemple, de Tradiție în nici una însă din aceste solicitări nu se găsește motivul științific care ar permite să se spună: acesta este. Cuvântul Fericitului Augustin care impresionase pe Pascal, rămâne adevărat: noi lucrăm pentru ceva nesigur. Pentru omul care gândește, viața este o șaradă. Nu putem concepe că ar putea fi altfel...De aceea credința, la oameni în general, dar mai ales la oamenii superiori, creează un obiect al gândirii mai mult sau mai puțin nou, o reprezentare intelectuală originală, pe care ea își ațintește privirea sa. Omul care vrea să acționeze ca om, își propune un scop. După îndrăzneală și puterea credinței, acel scop este un ideal mai mult sau mai puțin ridicat, mai mult sau mai puțin distinct de realitate. Credință, reprezentare a unui ideal, entuziasm, acestea sunt cele trei condiții ale acțiunii omenești. Dar nu sunt tocmai acestea cele trei momente ale dezvoltării spiritului religios? Aceste trei cuvinte nu exprimă ele forma pe care o iau, sub influența religioasă: voința, inteligența și sentimentul? Trăsătură de unire între Religie și Știință, știind că sufletul omului este o Troiță, adică, o Sfântă Treime: Rațiune, Voință, Sentiment!”
Calinic Argeșeanul
