Poetul german Heinrich Heine (1797-1856) avea și el, ca aproape toți oamenii, spaima pierderii de timp, așa cum o are o mare parte a omenirii, dar altora, să am iertare, nici nu le pasă. Și pe vremea lui era tot ca pe vremea noastră, grele împrejurări, de aceea scria: „Mi-e inima grea, cu durere/ Eu cuget la vremuri bătrâne/ Am înțeles atunci lumea/ Și rost avea ziua de mâine/...Dar astăzi sucit pare totul/ Prin jale și chinuri mă port.../ Posac pare totul acuma/ Și jalnic și putred și rece;/ De n-ar fi puțină iubire,/ Prin viață zadarnic ai trece!”
Marele poet Heine avea suferința mărturisită că bietul om nu mai avea puterea să-și orânduiască viața după ritmul naturii, când soarele era bun prieten cu omenirea, stabilind ritmul natural al vieții. Înaintașii noștri se culcau după apusul soarelui, când ultima găină din ogradă își trăgea coada în coteț spre odihnă, iar dimineața, îniante de răsăritul soarelui, cocoșii veghetori strigau din răsputeri: Cucurigu, ca să se scoale stăpânii să vină cu micul dejun, iar suratele găini să sloboade oul îmbrăcat în veșmânt de argint!
De când a apărut ceasul mecanic, a apărut și spaima timpului măsurat, întreaga orânduială a lumii fiind în pericol să se năruie, citindu-se pe fața oamenilor, o stare posacă, plină de năucire, mai ales când ceasul a fost dotat și cu sonerie.
Îmi aduc aminte că acum 60 de ani, ceasul cel mai căutat și precis era cel cu marca Atlantic. M-am dotat cu astfel de ceas mecanic, acvatic, antistres și purtat cu fudulie. Când am constatat că merge ca „racul”, ba înainte, ba înapoi, l-am desfăcut de la mână și l-am aruncat în apa unui râu.
Scăpam astfel de „stres”! M-am obișnuit să mă trezesc la aceeași oră! Îmi fixez în creier ora și n-am probleme cu modernitatea care măsoară și ne alungă timpul. Nu vă aruncați ceasurile! Purtați-le la mâna dreaptă ca să nu influențeze ritmul inimii! Că altcum, pierdem ritmul iubirii eterne!
Calinic Argeșeanul
