Pe la noi, pe aici pe pământ, Dumnezeu a dat graiuri după cum ştim: pietrei să vorbească despre mii şi milioane de ani; florii să arate frumuseţea Creatorului, iar mireasma ei să umple văzduhul şi să primească întru culegere de miere şi nectar harnica albină; ciocârlia să înalţe triluri spre ceruri; rândunica să anunţe primăvara; lupul să-şi dreagă vocea în urlet spre luna plină; mielul să vestească în tăcere jertfa Domnului Iisus şi, Doamne Dumnezeule, câte nu s-ar mai putea scrie întru bucuria zidirii!

Toate au voce în regnul mineral, vegetal, animal. Trebuie doar să avem un pic de circumspecţie şi vom auzi cele ce nu se aud, vom vedea adesea cele ce nu se văd şi, mai ales, vom înţelege ceea ce este prea greu de înţeles, dacă avem în noi un pic din Dumnezeu.

Dumnezeu, Cel în Treime lăudat, a hotărât să zidească omul, cu puţin mai prejos de îngeri, cum spune profetul David în psalmii săi: „Ce este omul că-Ţi aminteşti de el? Sau fiul omului, că-l cercetezi pe el? Micşoratu-l-ai pe dânsul cu puţin faţă de îngeri, cu mărire şi cu cinste l-ai încununat pe el. Pusu-l-ai pe dânsul pentru lucrul mâinilor Tale, toate le-ai supus sub picioarele lui!”

Aceasta ar fi ipostaza în care a fost aşezat omul, zidirea mâinilor lui Dumnezeu. Pe lângă multele daruri cu care a fost înzestrat omul şi pentru care trebuie să-I mulţumim Creatorului, va trebui mereu să amintim de darul vorbirii. Nicio fiinţă în afară de om n-a fost hăruită cu putinţa rostirii!

Noi ne-am obişnuit să folosim cuvântul vorbă care vine din latinescul verbum. Mai departe vom face anumite opriri asupra ceea ce s-a înţeles şi se înţelege prin această stare de comunicare şi comuniune interumană.

Dacă am încerca să ne referim la T. Arghezi, cel care a meşteşugit bine limba română, croind vorbele bune în psalmi poetici, după cum spunea în scrierile sale că: „Nicio jucărie nu e mai frumoasă ca jucăria de vorbe şi că vorba goală joacă un rol însemnat în absenţa ideilor!”

De câte ori nu ne-am izbit de vorbitori care nu aveau nimic de spus, totuşi vorbeau şi iar vorbeau. Este greu lucru să te poţi stăpâni şi să nu dai buzna cu vorbele tale ca o morişcă în vânt şi, mai ales, să stărui în ipostaza omului elegant sufleteşte care-şi cizelează cu grijă … expresiile, de zi cu zi.

Ne ştim fiecare cum suntem şi câtă stăpânire avem în rostire. Mama nu vorbea aproape nimic. Era mereu în lucrare şi cred că nu suporta vorbe multe şi, mai ales, pălăvrăgeala, încât lumea spunea uneori că ar suferi de muţenie sau niscaiva prostie. Parcă ar fi citit, biata mamă, pe Anton Pann:

„Vorba-şi cere şi ea vremea ei,

Iar nu s-o trânteşti când vrei,

Cine vorbeşte, lucru nu-i sporeşte,

Iar cine tace mai multă treabă face.

Vorba puţină şi mâncarea puţină

Niciodată nu strică pe om.

Şi în scurt, te depărtează,

De vorba ce ruşinează

Şi care pe om mâhneşte

După ce o tâlcuieşte!”

Să ne amintim, bunăoară, cum I. Slavici cel scump la vorbă ca orice ardelean de treabă, scria că vorba, graiul omenesc, este o artă pe care purtătorul fericit al acestuia se impune să fie folosit în rostire şi în scris cu o robustă dibăcie pentru a zidi totul în jur şi a transforma totul în bucurie. Fie că vorbeşti, fie că scrii sau te rogi cu glas auzit ori cânţi bucurându-te şi bucurând, totul trebuie făcut cu înţelepciune şi în deplină frumuseţe şi artă. Aşadar, am putea vorbi de o artă a vorbirii, a scrisului, a cântului, a rugii!

De câte ori unii dintre noi nu am roşit atunci când cei mai de aproape sau mai de departe, ne-au spus vorbe în răspăr, au scris lucruri scandaloase, au cântat sau au stropşit cuvinte greu de auzit şi de primit pentru oarecare dintre noi?

Dacă am gândi, am vorbi şi am lucra mereu ca şi cum Dumnezeu ar fi prezent – doar El este! – în toate lucrările noastre, atunci ne-ar crăpa obrazul de ruşine şi n-am mai îndrăzni să gândim haotic, n-am mai scăpa vorbe anapoda şi am lucra ca la lumina zilei.

De câte ori am îndemnuri dinăuntru şi dinafară să spun cuvinte nu tocmai potrivite, văd aievea degetul Sfântului Pavel, îndreptat spre mine şi cu privirea pe măsură de aspră, îmi spune: „Nu vă amăgiţi: Dumnezeu nu se lasă batjocorit; căci ce va semăna omul, aceea va şi secera!”

Un proverb românesc mereu ne spune să nu uităm, mai ales că este verificat şi străluceşte ca diamantul: „Cine seamănă vânt va culege furtună!”

Şi aşa, ne adunăm în cugetul nostru luminat de Duhul Sfânt şi ne vedem pe dinăuntru şi pe dinafară şi punem început bun: gândului, vorbei, scrisului, cântului, purtării şi lucrării de zi cu zi.

Doar aşa n-am spune vorbe-n vânt şi n-am face fapte rele!

Calinic Argeșeanul