Se văd pe la case de toată mărimea şi pretenţie cărturărească, biblioteci imense, cărţi multe, prea multe uneori pentru o familie obişnuită. Poate că şi praful e tot atât de imens aşezat pe bietele cărţi pentru „protecţie.”
Când vorbim de ajutorul pe care suntem nevoiţi să-l dăm celor din nevoi, Xenofon (443 î.Hr.) ne arată: „Mulţi au asemenea sentimente faţă de unii, că, atunci când le merge rău, nu pot trece aceasta cu vederea, ei îi ajută în nenorocire, dar când sunt fericiţi, le pare rău.”
Cugetând și eu, ca tot omul, cam cum merge bulgărele acesta din pământ, foc, apă, metale și hidrogen, străbătând fără oboseală prin Universul acesta, de capătul căruia nu prea dăm, nici măcar cu telescopul Hubble, care s-a ,,holbat” la o distanță uluitoare de aproape 10 miliarde de ani lumină, stai locului și rămâi uimit!
Dacă ne gândim, să zicem, la drama preoţilor din România, care nu aveau dreptul să-şi poarte pruncii în şcolile şi Universităţile de Stat – că numai acelea erau – trebuind să-şi schimbe numele, să fie înfiaţi sau siliţi să se lepede de părinţi, s-ar adăuga o pagină epopeică de multe şi grave suferinţe.
Când ne privim în oglindă dorim să ne arate cum am dori să fim în faţa noastră şi în faţa celor cu care ne întâlnim pe cărările vieţii. De cele mai multe ori simţim că pe faţa noastră se află o mască ce ne incomodează.
Starea numită ambiţia ar putea fi înlocuită cu un cuvânt mai potrivit. Să zicem voinţă lucrătoare? Poate mai bine s-ar putea numi râvnă cu măsură? Herodot ( 484-425), în cartea sa „Istorii” a scris: „Ambiţia e un lucru rău!”
Ambiţia oricărui om se umflă pe măsură ce-i creşte puterea pământească, trecătoare ca umbra. Cei atinşi de această râie au scris că fiecare om are câte o ambiţie, oricât de mică, dacă nu pentru înţelepciune, cel puţin pentru fleacuri. Tendinţa noastră este de a ne face faimoşi cu orice preţ. Dacă n-o putem face prin cumpănita atitudine şi cu bun simţ, atunci o facem prin nebunie, clădind pe min-ciuni şi îndrăzneli.
Cel mai folositor lucru pentru noi oamenii este să facem amânări multe şi folositoare pentru viaţa noastră. Să amânăm felul nostru de a ne mânia.
Dintre toate zidirile binevoite şi binecuvântate de Dumnezeu pe pământ, omul este cel care a fost încoronat cu marele dar al Rostirii!
Cred că nu este cazul să insistăm asupra acestui mijloc de comunicare dintre oameni. Am auzit pe unii, care se cam săturaseră de minciunile colorate ale veacului şi că ar fi bine să ne ia Dumnezeu
M-am gândit mereu la cei care nu pot să postească dar îşi fac griji mari şi chiar au mustrări de conştiinţă că nu se pot supune rânduielilor din cauza neputinţei.
Duminica Mare, cum se mai spune pe la noi, este Duminica Rusaliilor, adică Pogorârea Duhului Sfânt peste Apostolii Domnului și întreaga fire, precum și ziua Întemeierii Bisericii Creștine.
În firea noastră zbuciumată, uneori peste măsură, se încuibează fără să realizăm întotdeauna acea stare numită graba.
Graba de a ne împlini, de a ne afirma călcând pe alţii în picioare, graba de a mânca, de a bea şi graba de a face afirmaţii fără noimă şi pic de judecată.
Când eram mai mic şi mă ducea mama pe la schituri şi monastiri auzeam des pomenindu-se cuvântul smerenie. Vai, maica Agnia este smerită! Părintele Iosif este tare smerit! Uite la sora Ecaterina, ce smerit păşeşte! Şi tot aşa. Tot auzind mi-a cam venit acru de atâta smerenie vorbită.
Mărindu-mă puţin, am înţeles în Teologie că: „Hristos Iisus: S-a smerit pe Sine făcându-se ascultător până la moarte – şi încă moarte pe cruce!”.
De-o bună bucată de vreme citesc și mai ales recitesc câteva cărți: De senectute (Despre bătrânețe) de Cicero, un scriitor antic și Arta de a muri, de Părintele Istoriei Religiilor, Mircea Eliade. Amândouă cărțile, una foarte bătrână, de două mii de ani și una mai tânără, din vremea mai aproape nouă.
Se spune că noi, oamenii, putem fi consideraţi ca şi aleşi atunci când suntem iubiţi de Dumnezeu. Odată veniţi pe lume, Dumnezeu binevoind întru noi, ne putem considera iubiţi de Dumnezeu şi aleşi de a veni în frumuseţea acestei lumi văzute.
Când citim în Scripturile bătrâne ne îmbogăţim fără să ne dăm seama. Când ne aducem aminte de lucrurile frumoase inima ni se umple de o mare bucurie. Când înotăm prin relele aduceri aminte, ar trebui să întrebăm pe Seneca şi vom primi răspuns bun:
Pagina 94 din 95