Ieri după-amiază, Centrul Cultural Pitești a fost gazda unui eveniment de excepție realizat în parteneriat cu Filiala Pitești a Uniunii Scriitorilor din România. În cadrul proiectului ,,Personalități culturale”, a fost organizată conferința cu tema „Calinic – 80. În Slujba Credinței și a Culturii”.

Arhiepiscopia Argeșului și Muscelului, Sectorul Învățământ și Activități cu Tineretul –Biroul de Cateheză a organizat o activitate educațional-catehetică și recreativă la Parohia ”Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” din municipiul Curtea de Argeș.

Mari sunt aripile milosteniei. Sfâșie văzduhul, trece de lună, lasă în urmă soarele și ajunge în ceruri. Dar nici acolo nu stă. Trece și de ceruri, înconjoară puterile îngerești și se așează în fața Tronului Domnului.

Cinstirea Sfintei Cuvioase Parascheva la noi este de veacuri şi dragostea poporului nostru dreptcredincios pentru ea a crescut în timp mai ales după aducerea la Iaşi a sfintelor ei moaşte în secolul al 17-lea. De atunci, din generaţie în generaţie, românii au mers la Iaşi să-i ceară ajutorul şi mai ales să-i mulţumească la sărbătoarea ei din 14 octombrie pentru binefacerile primite de la Dumnezeu prin rugăciunile ei.

În ziua de 15 octombrie 2024, s-a desfășurat o nouă etapă a proiectului Campionii Bucuriei, din cadrul Protoieriei Costești, în care parohiile din cercul nr. III pastoral: Popești, Slobozia Trăznitu, Burdea, Purcăreni, Palanga, Bucov, Râca, Surdulești și Miroși, au oferit daruri unor persoane cu situații materiale modeste.

Nu mi-a plăcut să aud, niciodată, de trenul accelerat, cum că ar fi un mijloc mai rapid de locomoție. Ori de câte ori am călătorit cu un asemenea utilaj pe roate de fier, alunecătoare pe șine de oțel, după o vreme, mi-am zis că e un tren obișnuit și „accelerat” era doar o expresie tehnică imprimată pe o tablă vopsită în alb și cu litere negre.

Unii mai mucaliți susțin că este o problemă cu „timpul” și că am trăi – și aici se are dreptate – sub presiunea timpului! Ne gândim, bineînțeles, că legătura noastră dintre natura „interioară și exerioară” se pierde foarte ușor, pentru că se pune problema gestionării emoțiilor, care ne duc în legătură cu noi înșine, cu trupul nostru și chiar cu sufletul nostru, cu semenii (aproapele), dar și cu lumea, în general și special.

Poetul german Heinrich Heine (1797-1856) avea și el, ca aproape toți oamenii, spaima pierderii de timp, așa cum o are o mare parte a omenirii, dar altora, să am iertare, nici nu le pasă. Și pe vremea lui era tot ca pe vremea noastră, grele împrejurări, de aceea scria: „Mi-e inima grea, cu durere/ Eu cuget la vremuri bătrâne/ Am înțeles atunci lumea/ Și rost avea ziua de mâine/...Dar astăzi sucit pare totul/ Prin jale și chinuri mă port.../ Posac pare totul acuma/ Și jalnic și putred și rece;/ De n-ar fi puțină iubire,/ Prin viață zadarnic ai trece!”

Ce m-a bucurat și m-a fascinat la mama, a fost și a rămas voința ei de a munci fără odihnă și într-un ritm amețitor. Așa am învățat noi de când eram mici, și acum, când am altă înțelegere rămân uimit că am putut suporta un „regim de ocnaș”, neavând nicio înțelegere, că eram și eu, bietul de mine, un băiețandru plin de avânt, dar totuși, cu viață crudă de prunc.

Ce ne hrănește sau mai bine zis, ce ne bucură sufletul? Spunem adesea: mi-am încărcat bateriile, adică am intrat în văzduhul Duhului Sfânt! Adică, ceva misterios ne-a însuflețit, ne-a împlinit, fără ca noi să fi contribuit cu ceva anume, decât să fim cu inima curată ca să primim roua Duhului Sfânt, chiar din dimineața vieții noastre.