Când ne gândim la Adam cum punea frumuşel numele regnului animal, ne întrebăm mereu: Cum de a ştiut? De unde ştiinţă? De unde învăţătură?
De la Părintele Luminilor, de la Atoateştiutorul Dumnezeu! El a zidit pe Adam cu ştiinţă destulă pentru traiul său paradisiac. Nu avea nevoie de şcoală în înţelesul nostru amărât de azi. Lucrurile ceva mai târziu s-au stricat. Undeva liberul arbitru al lui Adam o luase razna: din bucuria luminii în trufia ruinii!
Aşa că începem cu cele de pe aici. Gh. Asachi ne aminteşte mereu că: „Învăţătura publică este temeiul instituţiilor celor bune a unei ţări; de la a ei înţeleaptă organizare decurg puterile morale şi materiale care confăptuiesc succesul lucrărilor guvernului.”
Scopul cel dintâi al învăţăturii temeinice este de a ne învăţa să cugetăm şi să lucrăm bine ferindu-ne de capcanele vieţii. În acest sens G. Bariţiu scria: „A cultiva înseamnă a învăţa pe oameni să cugete bine; a lumina ce fusese întunecat, a lăţi lumina peste acelea ce ni se cuvin ca să le ştim; a limpezi ideile oamenilor, a-i păzi de greşeli şi de prejudecăţi.”
Cu nimic mai prejos, N. Bălcescu ne-a grăit nouă pentru neuitare: „Spre a scoate la lumină adevărul, mai bine este a învăţa popoarele decât a se ruga de cei puternici. Mintea să fie luminată şi împodobită cu învăţături!”
Să mai amintim ce gândea D. Bolintineanu, prin 1864, scriind Către profesori? „Instrucţiunea este un templu şi profesorii sunt preoţii lui!”
Îmi amintesc dimpreună cu cei ce citiţi aceste rânduri cum se făcea şcoală pe vremea lui Creangă când românaşii erau aduşi la oaste cu arcanul.
Greutăţile erau şi atunci, sunt şi acum şi vor fi mereu.
Se înţelege de la sine că o ţară are destule posibilităţi materiale pentru a asigura o bună desfăşurare a învăţământului de toate gradele. Este o cumplită ruşine ca o ţară să aibă analfabeţi sau oameni pregătiţi pe jumătate. Obştea românească este capabilă să facă un salt rapid în calitatea învăţăturii, dar trebuie sprijinită din răsputeri.
Iată că I. Ghica, din vremile trecute, ne spune hotărât: „Unul din aşezămintele care aduc un folos obştesc este organizaţia învăţăturii publice.”
Se înţelege aici clar că este vorba de umblat la traista cu bănuţii adunaţi din sudoarea românilor puşi cu grijă pentru luminarea fiilor neamului cel cu minte multă.
Dacă vom crede că încetăm cu pregătirea cărturărească odată ce ne-am împăunat cu o diplomă oarecare, vom primi uşor – uşor un pustiu în lucrarea noastră de zi cu zi. Aici este ca îngrijirea, să zicem, a cultivării pământului. În clipa părăsirii lucrului, a udatului la vreme, a plivitului şi prăşitului, scăpăm aria în jalea sălbăticiei. Aşa că Iorga zice: „Un învăţat are două datorii: să înveţe el necontenit şi să înveţe necontenit pe alţii!”
Aria este largă. Avem bucuria unei bogăţii nesfârşite din care ne putem înfrupta cu nesaţ, doar bună dispoziţie şi poftă neostoită de studiu să avem pentru că: „De la oricine poţi să înveţi ceva, de la mai puţini ceea ce trebuie şi de la câte unul numai cum trebuie să înveţi”, cum ar zice cu deplină dragoste celebrul Iorga.
Vom face un mic popas pentru a medita în chipul cel mai serios şi asupra valoroaselor însemnări ale lui Petrache Poenaru: „Învăţătura este trebuincioasă la toate clasele de oameni, la toate ramurile de industrie şi la orice fel de îndeletniciri; ea nu depărtează pe oameni de meşteşuguri sau de la meserii şi nu este totdeauna adevărat a zice că cine învaţă carte nu va mai voi să fie plugar sau de orice altă meserie, căci învăţătura, dimpotrivă, nobilând toate profesiile, le face pe toate deopotrivă de cinstite. Învăţătura înalţă sentimentele şi cugetările noastre, vă cuprinde duhul şi inima pentru felurite împrejurări ale vieţii”.
Petrache Poenaru, în Gândirea pedagogică, ne îndeamnă ca: „În toată vremea însă nu pierdeţi din vedere că ieşind din şcoli nu sunteţi scutiţi de a mai învăţa. Dimpotrivă, o învăţătură nouă vă aşteaptă atunci, învăţătură mult mai trebuincioasă, fiindcă aceea mai cu seamă va hotărî locul ce aveţi a ocupa în societate. Acesta este meşteşugul de a trăi cu oamenii, meşteşugul care ne învaţă a preţui ale lor calităţi, a suferi ale lor nedesăvârşiri, ale lor greşeli şi a ne strădui să îndreptăm pe ale noastre, să fim straşnici către noi înşine şi indulgenţi către alţii.”
Iată că sunt aproape 200 de ani de când s-au scris aceste povăţuiri de o prospeţime vie şi deplină actualitate.
Şi n-am putea să încheiem aceste câteva consideraţii ale înţelepţilor vremii fără să subliniem ceea ce consemna C. A. Rosetti: „Instrucţia (învăţătura) şi educaţia să nu mai fie un privilegiu, ci obştească, gratis (fără plată) şi îndatoritoare; pentru ca fieştecare cetăţean dezvoltându-şi toate facultăţile să poată, conform cu raţionalitatea sa, a-şi împlini funcţia în societate cu vrednicia cea mai desăvârşită; să poată însă, ca mădular suveran al societăţii, întrebuinţa puterea sa suverană cu moralitate şi inteligenţă!”
Am dorit ca la început de an şcolar să adresez un apel şi îndemn, ca toate puterile guvernamentale să biruie sărăcia financiară pentru a înlesni un învăţământ luminat, iar şcolarilor şi studenţilor, spor binecuvântat de la Dumnezeu pentru luminarea minţii şi purtare exemplară.
Vă doresc să deveniţi cărturari de seamă!
Începeţi chiar acum!
Vă doresc să vă amintiţi mereu de cuvântul lui Iisus când definea pe adevăratul cărturar: „De aceea, orice cărturar cu învăţătură despre Împărăţia Cerurilor este asemenea unui om gospodar care scoate din vistieria sa noi şi vechi!”
Sus inima către sfânta învăţătură!
Calinic Argeșeanul
