După ce, în toamna anului 1916, trupele României, intrată în Primul Război Mondial de partea Antantei, dezrobiseră o parte a Transilvaniei, balanța războiului s-a întors brusc în defavoarea noastră.

Coroana, Guvernul și o mare parte din instituții s-au retras în Moldova. În noiembrie 1916, capitala țării a fost ocupată. România independentă exista numai în Moldova. Erau vremuri grele pentru țară și pentru locuitorii ei care poate nici nu visau că peste ceva vreme, la 1 decembrie 1918, avea să se nască o Românie întregită, cu o suprafață egală cu cea a Italiei și de două ori mai mare decât întinderea României Mici.

În februarie 1918, Bucureștiul se afla sub ocupație germană.

În acest context, al ocupației germane, are loc tentativa de răpire a moaștelor Sfântului Dimitrie Basarabov, aflate în biserica mitropolitană Sfinții Împărați Constantin și Elena, sfânt prăznuit cu multă evlavie pe 27 octombrie a fiecărui an și considerat unanim, protectorul Capitalei și al locuitorilor ei. Tentativa de răpire a aparținut unor bulgari, aliați ai germanilor în Primul Război Mondial, care doreau să ducă la Sofia moaștele Sfântului nostru.

Episodul acesta a tulburat mult populația Bucureștiului și ecoul lui s-a transmis din generație în generație. S-a născut o adevărată legendă, potrivit căreia, la Giurgiu, moaștele Sfântului Dimitrie au devenit atât de grele încât nu puteau fi trecute peste Dunăre. Așa cum vom vedea, pentru că în orice legendă este și un crâmpei de adevăr, automobilul răpitorilor s-a defectat, însă lucrul acesta s-a întâmplat la Călugăreni, unde, întrucât mașina se stricase, s-a recurs la o căruță. A apărut, prin publicarea memoriilor lui Al. Tzigara Samurcaș, în anii din urmă, unul din cele mai demne izvoare privind încercarea de răpire a moaștelor Sfântului Dimitrie Basarabov, petrecută în ziua de 17 februarie 1918. Prefect al Poliției Capitalei în timpul ocupației germane (1916-1918), domnul Tzigara Samurcaș a avut în mână, după cum însuși mărturisește, dosarul tentativei pomenite.

Nimic nu-l recomanda pe domnul Tzigara Samurcaș, profesor de istoria artei, bibliotecar și secretar particular al Reginei Elisabeta, dregătoriei de șef al Poliției, decât cunoașterea impecabilă a limbii germane și studiile făcute la Berlin. Acestor calități li s-ar putea adăuga tactul și spiritul diplomatic. A fost, de altfel, ghidul Kaiserului Wilhelm al II-lea al Germaniei, care pe 20 septembrie 1917 a vizitat Curtea de Argeș, unde, între altele, ne spune memorialistul: „La Biserica Domnească împăratul a admirat frescele cele vechi, deschizând iar discuția asupra artei bizantine și a celei din Ravenna, Monreale, care ne erau cunoscute amândurora”[1]. În seara aceleiași zile, Al. Tzigara Samurcaș s-a numărat printre puținele persoane care au luat masa cu Kaiserul, masă servită în sala de așteptare a gării din Curtea de Argeș... Poate că voi reveni asupra vizitei imperiale la Curtea de Argeș, asupra căreia se oprește și Alexandru Marghiloman într-ale sale note politice. Deocamdată, ne reîntoarcem la dosarul amintit și dăm cuvântul memorialistului: „Din cele 40 de file  (ale dosarului, n. n. ) – spune autorul – îngrijit șnuruite, ale proceselor verbale voi spicui unele date nu lipsite de interes...Se constată că întreaga înscenare a fost orânduită de însuși Tantiloff, reprezentantul șef al bulgarilor din România, din care cauză Mackensen s-a văzut obligat a purcede cu atâta prudență la măsurile de luat.” Din prima depoziție consemnată, a lui Ciorănescu, aflăm că o mai veche cerere a bulgarilor de a li se restitui moaștele Sfântului despre care pretindeau că ar fi de origine bulgară, a fost respinsă de mareșalul Mackensen.

Apoi se istorisește că, pe la ora 3 dimineața, sergentul de pază de la Mitropolie a fost ademenit de un soldat bulgar să-i arate drumul spre un lazaret din împrejurime. Sub amenințarea cu arma, sergentul a fost reținut departe de postul său, pe când alți vreo zece soldați bulgari coborau cu un fel de ladă, pe care o așezară în automobilul ce porni îndată. Întorcându-se la postul său, sergentul constată că ușa Mitropoliei fusese forțată și că sicriul de argint cu moaștele Sfântului dispăruseră. Anunțând pe călugări, aceștia traseră clopotul cel mare al Mitropoliei, fără însă a fi produs vreun efect asupra populației adormite (...) Din spusele sergentului Belomovoschi, conducătorul de automobil, aflăm că planul răpirii era de mult conceput, că vehiculul s-a defectat la 2 km înainte de Călugăreni, de unde a fost adus de o căruță trasă de boi. De un interes deosebit este declarația lui Alexandru Plopșoreanu, fost comisar în Poliția română, care, întâlnind pe sergentul Belomovoschi la restaurantul Mercur, a aflat de la acesta, bine dispus prin băutură, întreaga desfășurare a răpirii moaștelor.

Chemat de generalul Tantiloff, Belomovoschi a fost întrebat dacă se însărcinează cu răpirea Sfântului Dimitrie, ordonată de Guvernul de la Sofia. Primind, i s-a asigurat, în caz de reușită, ridicarea la rang de locotenent și un premiu de 20.000 lei. Belomovoschi a propus ca sergentul de pază de la Mitropolie să fie asasinat, la care Tantiloff s-a opus. În caz de descoperire, Belomovoschi va fi de formă numai pedepsit de către bulgari, care îl vor elibera.

Prin raportul generalului Koch, din 20 februarie 1918, se încheie dosarul, arătându-se readucerea la București a moaștelor la ora 05.50 pe șoseaua de la Giurgiu, unde autoritățile române le-au luat în primire și le-au predat preoților care, într-un automobil al poliției, le-au adus la Mitropolie, însoțite de o mare mulțime”[2].

Poate merită să adăugăm, în încheiere, că moaștele Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou din Basarabi, au fost așezate în Catedrala mitropolitană – azi Patriarhală – din București, în anul 1774.

Calinic Argeșeanul

[1] Al. Tzigara Samurcaș, Memorii, II, 1910-1918, ediție critică de Ioan Șerb și Florica Șerb, București, 1999, pag. 181

[2] Idem, pag. 209-210