Corintul a fost o metropolă a păgânismului cu o jumătate de milion de locuitori, sinteză de cultură greco-romană şi orientală. Iuliu Cezar, după o sută de ani îi dă statutul de colonie romană, ca după aceea Octavianus Augustus să-o ridice la rangul de capitală a provinciei Ahaia.
Corintul devenise faimos prin lux, desfrâu sacralizat şi alte scăderi. Roma, plină de gelozie pe metropola Corint, care ajunsese unul dintre cele mai prospere oraşe ale lumii antice, l-a distrus în anul 146 d. H..
Gândul Sfântului Pavel, inspirat de Duhul Sfânt, se îndreaptă în a doua călătorie misionară către Corint, unde va sta un an şi jumătate, între anii 50 şi 52. Locul unde a lucrat şi a făcut misiune apostolică a fost casa soţilor Acvila şi Priscila, evrei încreştinaţi. Aici va rămâne optsprezece luni întemeind o Biserică puternică şi două lăcaşuri de cult în casele lui Iustus şi Gaius. El a fost în protecţia juridică a proconsulului Galion, fratele cunoscutului filosof roman Seneca.
Ivindu-se diferite probleme controversate, Pavel Apostolul trimite o scrisoare Corintenilor, scrisoare care n-a avut efectul dorit, lucrurile rămânând în aceeaşi stare gravă. Sfântul Pavel era la Efes. Creştina Hloie îi aduce de la Corint veşti alarmante, iar în anul 56, Pavel Apostolul primeşte o delegaţie formată din Ştefanas, Fortunat şi Ahaic. Prin această delegaţie, venită la Efes, va trimite Sfântul Pavel, scrisoarea Întâi către Corinteni (de fapt, a doua), încheiată cu propria sa mână pentru bună încredinţare.
Epistola are un ton părintesc de mustrare şi îndreptare, lămurind toate problemele care se iviseră. Pentru a explica problema erosului dus la treapta de prostituţie sacralizată, îi va opune acestuia iubirea pură, duhovnicească, netrecătoare, precum se poate citi în celebrul capitol 13 din Epistola I către Corinteni. Orice cărturar – intelectual, cu pretenţie de ştiinţă culturală şi duhovnicească, nu poate face abstracţie de capitolul 13 din Prima Epistolă către Corinteni, a Sfântului Apostol Pavel. Iată câteva versete ale acestuia: „De-aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, dar dacă n-am iubire, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval zăngănitor. Şi de-aş avea darul profeţiei şi de-aş cunoaşte toate tainele şi toată ştiinţa şi de-aş avea credinţa toată să pot muta şi munţii, dar dacă n-am iubire, nimic nu-mi foloseşte… Şi acum rămân: credinţa, nădejdea, iubirea, acestea trei; dar cea mai mare din ele este iubirea!”[1]
Cu iubirea de Dumnezeu şi om deschidem uşile Paradisului!
Calinic Argeșeanul
[1] I Corinteni 13, 1-3 şi 13
