Anania era credincios gândurilor sale pe care le orânduia ca piesele de pe tabla de șah. Plecarea lui Teoctist era o izbândă și acum continua cu înțelepciunea așezării lucrurilor în matca lor. Scoți dinții, dar ce pui în loc? Apropos, de știrbături, Anania povestea, cu meșteșugul de toți știut, multe lucruri hazlii, despre alții, dar nici despre sine nu era mai zgârcit.
Odată, a simțit cum i se clatină o măsea. Ia o ață de tăiat mămăliga. O leagă de clanța ușii cu un capăt, iar cu celălalt de măsea. Dă un picior în ușă. Măseaua a zburat cât colo.
Altădată, anumiți dinți se clătinau. Era seară. Unde să se mai ducă pentru scoaterea lor? A luat un clește de potcovit cai, l-a ars puțin cu spirt pentru dezinfecție și harșt!, a scos dinții într-o clipită. Apoi s-a înnoit peste tot în gura lui cu platină! Dar felul narativ, unic, te făcea bucuros și fericit, uitând de locul unde ești și de timpul care zbura cu repeziciune.
Sinodalii plecaseră fiecare la treburile lor. Strigătorii și grupurile de presiune din Dealul Patriarhiei se risipiseră rumegând speranțe cu răsărit de soare, iar Anania într-o ședință a Grupului, din 22 ianuarie 1990, ”l-a avut ca oaspete pe noul ministru al Cultelor, profesorul universitar Nicolae Stoicescu...A asistat la discuții și ne-a recomandat dialog și cooperare cu instituțiile Statului. La sfârșit, când ne îndreptam spre cuier ca să ne îmbrăcăm paltoanele, el a pus o întrebare, așa, ca din senin:
-Ei, acum vom vedea care vor fi noile relații dintre Biserică și Stat!
Iar eu neavând de lucru, am făcut o glumă proastă:
-Simplu, Domnule Ministru, întâi harul și apoi tâlharul! S-a râs, dar s-a luat aminte” (Memorii, pag. 678).
*
Nicolae Stoicescu era un om credincios, sobru, erudit, bun ca pita caldă, delicat și bine crescut. Bădărănia, nerușinarea și sfidarea nu făceau casă bună precum candoarea, cu care s-a născut și a cultivat-o.
L-am cunoscut la Căldărușani, acum patruzeci și ceva de ani. Ne-am împăcat de la început, fără să fac vreun efort. Se pare că și el mă agrea.
După ce a ajuns Ministrul Cultelor, am vorbit de mai multe ori cu el și m-a rugat să-i fiu consilier personal, de taină. Am avut o mare bucurie când l-am auzit și am devenit, într-adevăr sfătuitorul lui de taină. Am fost chemat deseori la București de câte ori avea nevoie, mai ales pentru confirmarea unui gând al său pentru Biserică.
Era de o bunătate îngerească. Era și un nevindecat credul. Nu dorea să facă la nimeni niciun rău. Era ca un înger în trup! Așa l-am perceput eu! Iertați, boieri dumneavoastră!
Lucrurile nu se linișteau în viața socială. Mai mult, chiar se amplificau, ca în cântecul popular: Roata morii se învârtește, țac, țac, țac!... În viața Bisericii atmosfera era pe muchie de cuțit. Se merge paralel. Aceiași oameni, cu chemări diferite. Nimeni nu avea răbdare. Explodase sacul în care ne ținuse o dictatură, care, din păcate, se transforma, încet-încet, într-o altă ispotază: dictatura democrației sau dictatura dezordinei!
Cazanul fierbea în fiecare Eparhie a Patriarhiei României, iar retragerea Patriarhului Teoctist a luat o turnură nouă. Mitropolitul Antonie, întors la Sibiu, a găsit o atmosferă ostilă, pronunțată, față de ce lăsase plecând la Sinod. Profesorii de la Facultatea de Teologie și unii studenți, nu mai înțelegeau să îngăduie pe Antonie ca mitropolit și că a venit vremea ca să dispară din orizontul ardelean.
Ministrul N. Stoicescu avea misiunea de a aplana conflictele interortodoxe și interconfesionale. În ziua de 26 ianuarie, în chiar ziua de naștere a lui Nicolae Ceaușescu (cine se mai gândea la asta?), telefona lui Anania că va pleca la Sibiu: ”Deoarece Antonie, în urma unor atacuri violente în presă e la pământ și vrea să se retragă imediat. La rândul meu, i-am relatat ce anume le recomandaserăm vlădicilor noi în ședința Grupului, din prima întâlnire cu Sinodul Permanent. Seara mi-a telefonat din nou, spunându-mi că Antonie acceptă și mai rămâne un timp și că la proxima ședință a Sfântului Sinod își va pune vicar.” (pag. 678).
Pe de altă parte, Patriarhul ”retras” la Elias, dorea să știe ce se mai întâmplă în Cetatea Bisericii. Știindu-l pe Anania sincer în felul lui, l-a sunat chemându-l la Spitalul Elias, trimițându-i mașina de la Patriarhie.
Întrevederea a fost ”amicală”, cu ”încredere fermă reciprocă”. După vizită, la plecare, Anania a observat că: ”nu era nimic dramatic, părea liniștit și mi-a spus că va mai sta o oarecare vreme în spital, după care se va retrage într-o mănăstire, probabil la Sinaia. Ar vrea să se știe la ”adăpost”. Plecând, am reținut ciudățenia că, deși demisionat oficial, același Patriarh putea dispune, cel puțin, de mașina oficială a Patriarhiei.”
Patriarhul Teoctist îmi povestea adesea despre cei care i-au făcut vizite la Spitalul Elias!
Calinic Argeșeanul, Toată vremea-și are vreme, volumul IV, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2015.
