După învierea lui Lazăr din mormânt, vestea s-a răspândit ca fulgerul, după cum era şi normal. Nu se mai auzise până atunci ca cineva să învieze din mormânt un om mort de patru zile! Faima lui Iisus creştea! Cei grupaţi în partide separate: fariseii, saducheii, irodianii, acum mai mulţi ca oricând, au hotărât ca Iisus să moară: „Deci, din ziua aceea s-au hotărât ca să-L ucidă!” (Ioan 11, 53).

Ştiind Iisus că nu venise încă ceasul supremei jertfe, n-a mai zăbovit în mijlocul mulţimilor: „Ci a plecat de acolo într-un ţinut aproape de pustie, într-o cetate numită Efraim, şi acolo a rămas cu ucenicii Săi” (Ioan 12, 54).

Aici, retras din lume, Iisus Hristos cu ucenicii Săi au avut o noapte de veghe adâncă şi de sfat plin de taină pentru zilele care vor veni. Acum le-a spus ucenicilor voinţa Lui de a pătimi: „Şi un botez am a Mă boteza, şi câtă nerăbdare am până se va împlini!” (Luca 12, 50). De aceea creşterea spre preoţie trebuie să fie întărită cu educaţia voinţei de a suferi. „Vai de acel tânăr care se face preot fără voinţa de a suferi, pe care-l atrage numai perspectiva unei vieţi comode şi liniştite. El se va lepăda de preoţie, cum s-au lepădat ucenicii temători de suferinţă, în noapte întunecată a pătimirilor. De aceea se cere ca preotul lui Dumnezeu – atât la tinereţe cât şi la bătrâneţe – să mediteze adeseori şi cu stăruinţă asupra patimilor lui Hristos, să pătrundă adânc, reflectând şi iubind, Taina minunată a jertfirii de sine, de bună voie, pentru că astfel, în faţa rănilor Împăratului său, să înveţe a-şi birui laşitatea temătoare de suferinţă, cum scrie Anton Hounder, în valoroasa sa carte: La picioarele Mântuitorului (vol. II, Sibiu, 1937, p. 2).

Cu toată stăruinţa Iisus le arată ucenicilor că jertfirea pe Cruce este apogeul şi încoronarea operei Sale şi că iubirea crucii este condiţia neapărată a adevăratului apostolat. Ei nu vor şi nu pot să se împace cu ideea unui Mesia răstignit. Mai mult, nu a putut să-i convingă că a treia zi va învia! Din marea durere a sufletului, ei nici nu vor să audă de toate acestea; numai cuvintele despre patimi mai răsună în urechile şi inimile lor: „Iar ei nu înţelegeau cuvântul acesta şi era acoperit, ca să nu-l priceapă!” (Luca 9, 45). Iar Petru, mai îndrăzneţ, cheamă pe Mântuitorul la o parte, zicând: „Milostiv fii ţie, Doamne; să nu fie ţie acestea!” (Matei 16, 22; Marcu 8, 32). Atunci urechile lui Petru au auzit cuvintele înfricoşătoare: „Mergi înapoia Mea, Satano! Că nu cugeţi cele ce sunt ale lui Dumnezeu, ci cele ce sunt ale oamenilor!” (Matei 16, 23).

Nu mai încape nici o îndoială că cine vrea să zădărnicească planul pătimirii, care se ţine de lucrarea mesianică, face pe placul Satanei. Să nu fie!

Am putea spune, că Iisus, în satul Efraim, înainte de a se îndrepta spre Ierusalim, a pregătit pe ucenicii Săi cu ton de blândeţe, delicateţe şi bunătate faţă de slăbiciunile Apostolilor. Astfel nu le mai vorbise niciodată! Erau copleşiţi şi nu mai puteau spune nimic. Taina era prea mare şi ei nu-L mai văzuseră pe Iisus întărindu-i şi învăţându-i cu atâta gravitate. Iar din toate lipsea, tocmai ce gândeau ei mereu, întronizarea unei împărăţii lumeşti. Ei nu înţelegeau ce înseamnă cuvintele: „Eu merg la Tatăl şi iarăşi voi veni!” După învierea Sa din mormânt vor înţelege deplin ceea ce le-a spus înainte de răstignire.

A venit vremea prăznuirii Paştilor iudeilor în care mulţimea urcau la Ierusalim ca să se curăţească. Vestea învierii lui Lazăr se lăţise ca fulgerul şi cei care auzeau cădeau în uimire şi se întrebau: „Ce vi se pare? Oare va veni la sărbătoare? Iar arhiereii Legii vechi şi fariseii dăduseră porunci, că dacă va şti cineva unde este, să dea de veste ca să-L prindă!” (Ioan 11, 56-57).

A doua zi, mulţimea care venise la sărbătoare, auzind că Iisus vine la Ierusalim: „Au luat ramuri de finic şi au ieşit întru întâmpinarea Lui şi strigau: „Osana! Binecuvântat este cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel!” Şi Iisus, găsind un asin tânăr, a şezut  pe el, precum este scris: „Nu te teme fiica Sionului! Iată Împăratul tău vine, şezând pe mânzul asinei!” (Ioan 12, 13-15).

Aşa se împlinea la lumina zilei proorocirea lui Zaharia din Biblie, făcută cu aproape 550 de ani înainte de venirea lui Iisus pe pământ!

Entuziasmul mulţimii era aşa de mare încât întreaga cetate a Ierusalimului s-a cutremurat, zicând: Cine este Acesta? Iar mulţimile răspundeau: Acesta este Iisus, proorocul din Nazaretul Galileii! (Matei 21, 12).

Unde a păşit Iisus după ce a intrat în cetatea Ierusalimului? Să nu uităm niciodată că:  „Iisus a intrat în templu şi a alungat pe toţi cei ce vindeau şi cumpărau în templu şi a răsturnat mesele schimbătorilor de bani şi scaunele celor ce vindeau porumbei. Şi a zis lor: Scris este: „Casa Mea, casă de rugăciunea se va chema, iar voi o faceţi peşteră de tâlhari!” (Matei 21, 13).

Spre seară, Iisus: „Lăsându-i, a ieşit afară din cetate, spre Betania şi noaptea a rămas acolo!” (Matei 21, 17). Acolo,  în casa prietenilor Săi de inimă, dimpreună cu ucenicii S-a odihnit de greul zilei. Iar după o noapte de priveghere şi întărire în cele ce aveau să vină: „Dimineaţa, a doua zi, pe când se întorcea în cetate, a flămânzit! Şi văzând un smochin lângă cale, S-a dus la el, dar nu a găsit nimic în el decât numai frunze, şi a zis lui: De acum să nu mai fie rod în veac! Şi smochinul s-a uscat îndată!” (Matei 21, 18-19).

Se spune că mărul  de Paradis ar fi fost smochinul din care s-a ispitit Adam cel vechi. Sunt sigur că Noul Adam – Iisus Hristos a dat lovitura mortală smochinului, zicându-i: De acum să nu mai fie rod în veac!

Adică Iisus s-a răstignit pentru ca păcatul să nu mai rodească în veac!

Ajută-ne, Doamne, să biruim păcatele care ne cotropesc mereu!

Calinic Argeșeanul