De când mă știu pe lumea aceasta, doar rostirea cuvântului Rugăciune, îmi aducea în inimă o stare de bucurie învăluită în taină.

Mama era o mare rugătoare la Dumnezeu. Din pruncie am străbătut cărările munților pe la schiturile și mănăstirile ascunse în sihăstriile ocrotite de ochiul și inima lui Dumnezeu. Mama și îngerul păzitor, după aceea, m-au însoțit și niciodată nu mi s-a întâmplat niciun rău.

Și acum doresc vremurile sfinte de atunci, dar ele nu se mai întorc niciodată, de aceea este potrivit să ne amintim de acele vremi, tulburi și atunci, dar de adâncă maturitate întru ale credinței, când mama era cel mai bun și sever profesor despre știința celor înalte.

Am înțeles, mai târziu desigur, că viața noastră a oamenilor care nu ne rugăm Părintelui Luminilor este o viață searbădă pentru că ne lipsește avântul spre nemărginire, idealul de aur al sufletului și mai ales nădejdea vieții de dincolo de mormântul în care ne vom odihni.

Spre marea noastră bucurie, Dumnezeu drăguțul – cum îi zice ardeleanul, atât de frumos și înduioșător – a sădit în ființa noastră dorul tainic și nepotolit de fericire veșnică, fericire pe care nu o poate înlocui oricare altă bucurie din partea vreunei creaturi de pe pământ.

Cine nu simte în taina sufletului său că bunurile materiale ca bogăția și foloasele ei, care se pare că ar înfrumuseța viața de om, nu ascund un mare gol de cele mai multe ori nemărturisit, dar mereu simțit, care mustră conștiința, iar sufletul este mereu nemulțumit și neîmpăcat cu sine și cu alții.

Aici s-ar potrivi mărturisirea, fără echivoc, a Fericitului Augustin: “Doamne! Noi știm că pentru Tine suntem făcuți; de aceea inima noastră este neliniștită, atâta vreme cât nu și-a găsit odihna în Tine”. Prin aceasta, dacă medităm cu răbdare și înțelepciune, înseamnă a descoperi izvorul suferinței, care vine din civilizația modernă, ce se crede în măsura nemăsurată, că asigură neamului omenesc, prin mijloacele ei, o existență lipsită de griji și întru totul plăcută omului contemporan.

În asemenea stare de “nebuneală a lumii” se săvârșește  o înstrăinare și îndepărtare a noastră de comuniunea cu Dumnezeu, iar prăpastia se așterne între Creator și creatură, ruptura aducând o tristețe înspăimântătoare, care învăluie viața noastră de zi cu zi. Și așa ne lămurim, dacă mai avem timp, că nu la fericire, ci la mare deznădejde ne duce progresul înfăptuit de oameni, fără Dumnezeu și chiar împotriva lui Dumnezeu.

Intrarea în comuniune cu Dumnezeu se săvârșește prin dorul nostru de a face legătura cu El prin rugăciunile pe care i le adresăm zi și noapte, cu mai multă sau moderată râvnă. A ne bucura de rugăciunea care intră în toată urzeala existenței noastre, nu înseamnă oare a chema pe Dumnezeu să pecetluiască cu harul Său spre nemărginita Lui slavă și spre marea noastră bucurie?

 A preamări pe Ziditorul Dumnezeu spre fericirea făpturii Lui, iată scopul zidirii noastre din veșnica gândire iubitoare a Sfintei Treimi, revărsată peste divina alcătuire. Cine nu cunoaște rugăciunile din paginile Psaltirii? Acolo auzim gemetele unui suflet care se luptă cu carnea și cu sângele, cu lumea și cu satana, gemetele unui suflet amărât și șovăielnic, ca și sufletul nostru, vinovat chiar în ceasurile sale de suferință, dar întărit pentru a găsi pacea pierdută și a se îmbrăca din nou cu putere de sus, de la veșnicul Dumnezeu.

Cât de nădăjduitoare sunt cuvintele rostite de Iisus Hristos mulțimilor însetate de adevăr mântuitor: “Tot ceea ce veți cere de la Tatăl Meu, întru numele Meu, vă va da vouă” (Ioan 16, 23). Cum am putea spune: “Cine sunt eu ca să pot mișca inima Celui Preaînalt?” Oare nu tocmai încrederea copilului în bunătatea părinților, îi face glasul atât de duios și convingător?

Ca niște copii buni să iubim pe Dumnezeu, Care niciodată nu rămâne străin de cuvântul plin de curaj, ieșit din inima noastră încrezătoare, dacă vom cere, cele spre mântuire, în numele și în Duhul Mântuitorului Hristos.

Să intrăm zilnic în legătură cu Dumnezeu, folosindu-ne de binecuvântata   rugăciune de preamărire, mulțumire și cerere. Doar atunci vom fi pe drumul cel bun unde Dumnezeu se întâlnește cu omul în iubire dumnezeiască. Înainte de a ne sătura stomacul, să ne aducem aminte de sfânta comuniune cu Dumnezeu, prin iubire și rugăciune ostenitoare!

Calinic Argeșeanul