Înainte de a spune cum anume Îl putem vedea pe Dumnezeu, este necesar să ne amintim ce spune Sfântul Varsanufie: că atunci „când te vezi pe tine pornit de a vorbi despre Dumnezeu, află că tăcerea este mai minunată şi mai slăvită decât convorbirea“ (Filocalia, XI, p. 59).

Tâlcuind, Părintele Dumitru Stăniloae zice: „Dumnezeu este mai presus de cuvânt. Principal este să simţi prezenţa Lui ca o putere mai presus de cuvânt. Şi o simţi puternic prin responsabilitatea ce a trezit-o şi o susţine în tine.“

Sfinţii Părinţi avertizează că este greşit şi primejdios a vorbi despre Dumnezeu în cuvinte; Sfântul Ioan Scărarul zice spre luare aminte: „a vorbi despre Dumnezeu prin cuvinte este greşit şi primejdios celor ce nu iau aminte. Cuvântul despre dragoste este cunoscut îngerilor, dar şi acelora numai prin lucrarea iluminării. Dragostea este Dumnezeu. Iar cel ce voieşte să arate hotarul Acestuia, este ca cel ce, orb fiind, numără nisipul de pe fundul oceanului!“ (Filocalia IX, p. 425).

Sigur că mare parte dintre creştini ştiu prea bine că a-L cunoaşte pe Dumnezeu este cea mai mare lucrare a omului zidit pe acest pământ; aceasta se adevereşte prin cuvântul lui Iisus Hristos, din definiţia dată vieţii veşnice atunci când a rostit rugăciunea arhierească din capitolul XVII din Evanghelia după Sfântul Ioan: „Aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul, adevăratul Dumnezeu, şi pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis“ (Ioan 17, 3).

Pentru a ne dumiri mai bine despre cunoaşterea şi, implicit, vederea lui Dumnezeu, vom spune astfel: cunoaşterea este acţiunea de vedere a persoanei — în cazul de faţă, a lui Dumnezeu. Iar ca să cunoşti pe cineva trebuie să ai o calitate de primă mână, aşa cum scrie Sfântul Antonie cel Mare: „Căci calea cunoştinţei lui Dumnezeu este bunătatea“, iar „Cea mai mare boală a sufletului, ruina şi pierzarea lui, este să nu cunoască pe Dumnezeu, care a făcut toate pentru om şi i-a dăruit lui mintea şi cuvântul prin care, zburând sus, omul se uneşte cu Dumnezeu, înţelegând şi preamărind pe Dumnezeu“; căci „Cunoaşte pe Dumnezeu şi este cunoscut de Dumnezeu omul care se nevoieşte neîntrerupt să fie nedespărţit de Dumnezeu. Iar nedespărţit de Dumnezeu ajunge omul care este bun în toate şi care biruie toată plăcerea, nu din pricina lipsei, ci prin voinţă şi înfrânare“. (Filocalia, vol. I, pp. 22, 34–35, 38, 44–45).

Poate că mai scurtă şi mai pe înţeles ar fi definiţia cunoaşterii şi vederii lui Dumnezeu, dată de Sfântul Diodorh al Foticeii: „A te uita pe tine când te gândeşti la Dumnezeu“ (Filocalia, vol. I, p. 338).

Ce poate fi mai puternic imprimat în inima noastră, atunci când ne gândim la lucrarea lui Dumnezeu, lucrare ce poate fi văzută, auzită şi palpabilă? Iată ce scrie Sfântul Ioan Casian în primele veacuri creştine: „Dumnezeu se cunoaşte din măreţia şi frumuseţea făpturilor Sale, din cârmuirea şi purtarea Sa de grijă cea de fiecare zi, din dreptatea Sa şi din minunile pe care le arată în fiecare neam prin sfinţii Săi. Căci, când cugetăm la puterea Sa nemăsurată şi la ochiul Său neadormit, care vede cele ascunse ale inimii lor şi de care nu se poate ascunde nimic, nu facem altceva decât să-L admirăm cu inimile cuprinse de frică şi să I ne închinăm Lui“ (Filocalia, vol. I, p. 139).

Sigur că fiecare din noi este darul lui Dumnezeu, aici, pe pământ. Este minunea despre care tragicii greci spuneau în stihuri:

În lume-s multe mari minuni

Minuni mai mari ca omul nu-s!

(Sofocle, Antigona)

Această minune - omul - s-a ostenit de la începuturi şi se va osteni mereu să ajungă la vederea lui Dumnezeu; vedere la care nu va ajunge dacă nu va împlini ceea ce a spus Iisus: „Cel ce Mă iubeşte pe Mine va păzi poruncile Mele şi va fi iubit de Tatăl Meu, şi Eu îl voi iubi pe el, şi Mă voi arăta Lui“ (Ioan 14, 21).

Iar inima noastră intră şi mai mult în desluşire când citim cele scrise de Sfântul Maxim Mărturisitorul: „Domnul este de faţă prin virtuţi în cel ce se află pe treapta făptuirii; iar de cel ce nu preţuieşte întru nimic virtutea este departe. Şi iarăşi, în cel ce se află pe treapta contemplaţiei este de faţă prin cunoştinţa adevărată a lucrurilor; dar de cel ce este lipsit de aceasta în vreo privinţă este departe!“ (Filocalia, vol. II, p. 186).

A vedea pe Dumnezeu este la îndemâna noastră! Dacă vrem, Îl putem vedea, dacă nu vrem, nu-L putem vedea, doar de noi depinde lucrul acesta. Când eram mititel şi mergeam singur prin munţi la mănăstiri, în frumuseţile fără seamăn zidite de Dumnezeu, cu dor mare aşteptam să-L văd pe Iisus! Să mă întâlnesc cu El pe cărările de munte, să merg pe drum cu El! Eram într-o bucurie mare! Inima mi se umplea de putere şi parcă zburam peste munţi! Îl simţeam pe Iisus în toată fiinţa mea! Când m-am făcut mai mare şi am citit ceea ce spunea Sfântul Petru Damaschinul, am înţeles că: „cel ce caută să vadă pe Hristos nu trebuie să-L caute afară, ci în sine însuşi, prin imitarea vieţii Lui în lume şi prin aceea că devine trup şi suflet nepăcătos, ca şi Hristos, şi are o minte care cugetă pentru Hristos!“ (Filocalia, vol. V, p. 206).

Mai târziu am înţeles şi mai bine ce înseamnă a-L vedea pe Dumnezeu, dorul fiecăruia dintre noi! Am înţeles şi drama nevederii lui Dumnezeu! O stare gravă, care cade peste firea noastră zdrobită de păcat: „Dumnezeu nu este nicăieri pentru cei ce privesc trupeşte, căci este nevăzut. Dar pentru cei ce înţeleg duhovniceşte este pretutindeni; căci este de faţă, fiind în toate şi în afară de toate. El este în toate şi aproape de cei ce se tem de El, cum spune David în Psalmul 84, 10, dar mântuirea Lui este departe de cei păcătoşi! (Psalmul 118, 155)” (Sfântul Simeon Noul Teolog, Filocalia, vol. VI, p. 17).

Dumnezeu este departe şi aproape în acelaşi timp şi de acei curioşi care pun întrebarea: „Ce făcea Dumnezeu înainte de a crea lumea?” Mai înainte de a răspunde, voi spune că pe vremuri, în secolii trecuţi, la o astfel de întrebare pusă de cineva, Luther, părintele protestantismului, a răspuns pe ton şăgalnic: „Dumnezeu înainte de a crea lumea pregătea bice pentru cei care pun întrebări năstruşnice!”

Trecând de la glumă la un ton serios, în Scripturi şi Sfinţii Părinţi se poate citi că Dumnezeu, înainte de a crea lumea noastră vizibilă, a creat lumea invizibilă, Pleiadele şi Orionul, lumea îngerilor, galaxiile şi miile şi miliardele de stele şi “planeţi” (cum zicea Eminescu!), pe care le ţine în palmele Sale, având pământul ca aşternut al picioarelor Lui!

În ce scop a zidit omul, încununare a operei Sale?

Învăţătura Bisericii lui Hristos spune că Dumnezeu a făcut lumea văzută şi nevăzută, adică lumea perceptibilă, văzută, înţeleasă de noi şi lumea nevăzută, lumea îngerilor, lumea cerească, unde suntem chemaţi să ajungem şi noi într-o bună zi — locul unde, spune Iisus Hristos că a mers să ne gătească loc şi unde ne rugăm să ajungem cu toţii!

Să ne bucurăm cu îndrăznire, aşa cum a făcut Moise, văzătorul de Dumnezeu, şi să zicem ca şi el lui Dumnezeu: „Dacă am cunoscut că am aflat har la Tine, arată-mi-Te ca să Te cunosc şi să Te văd!“ (Ieşirea 33, 13).

Calinic Argeșeanul