Celebritatea omului de știință Giambattista Vico, s-a întins peste veacuri și este și azi într-un fel de actualitate. Vom continua și astăzi, ca și ieri, și ca mâine, să mai gustăm câte ceva din opera sa.
„Lucrurile, în afara stării lor naturale, nici nu se stabilesc, nici nu durează. Această demnitate singură determină marea discuție, dacă există drept în natură, sau dacă societatea umană este sociabilă, ceea ce sună la fel. Această demnitate însăși, unită cu cea de a șaptea și cu al său corolar, dovedește că omul are liber arbitru, deși slab, de a face din patimi virtuți, dar că de Dumnezeu este ajutat, firește, prin Providență Divină și, în chip supranatural de către harul dumnezeiesc.
Oamenii, care nu știu adevărul despre lucruri, încearcă să se sprijine pe atât cât știu sigur, pentru ca, neputându-și satisface intelectul prin știință, cel puțin voința să se odihnească pe cunoștință.
Filosofia contemplă rațiunea de unde vine știința adevărului: filosofia privește autoritatea arbitrului uman, de unde vine conștiința certului (foarte importantă este această demnitate: există, deci, o diferență între rațiune și arbitrul uman: una întemeiază știința, adică ceea ce este universul real; cealaltă ne dă cunoștința particularului multiplu, variat și schimbător).
Această demnitate demonstrează că astfel au greșit pe jumătate filosofii care nu și-au asigurat rațiunile lor prin autoritatea filosofilor, precum și filosofii care nu s-au îngrijit să adeverească autoritățile lor prin rațiunea filosofilor; căci, dacă ar fi făcut-o, ar fi fost mai de folos republicilor și ne-ar fi prevenit în meditarea acestei științe.
Arbitrul uman, din fire foarte nesigur, se încredințează și se determină prin simțul comun al oamenilor în jurul nevoilor sau foloaselor omenești, care sunt cele două izvoare ale dreptului natural al oamenilor!
Simțul comun este o judecată a cugetării, simțită în comun de o clasă întreagă, de un popor întreg, de o întreagă națiune sau de întreaga seminție oamenească” (pag. 354-355).
Calinic Argeșeanul
