După cum observăm, Fericitul Augustin a fost preocupat mereu de „problema timpului”. Iată mărturisirea lui: „Sufletul meu nu-ți face o mărturisire sinceră spunând că nu poate măsura timpul?
Astfel, Doamne, eu măsor și nu știu ce măsor. Măsor mișcarea corpurilor cu ajutorul timpului. Dar timpul, el însuși nu-l pot măsura! Aș măsura mișcarea unui corp, durata sa, timpul pe care îl pune pentru a merge dintr-un loc în altul, dacă nu aș măsura timpul în care se face această mișcare? Dar timpul, el însuși cu ajutorul a ce îl voi putea măsura?
De unde rezultă pentru mine, că timpul nu este altceva decât o depășire. Dar depășire a ce, nu știm, probabil a sufletului meu. Căci ce măsor eu, Doamne, într-adevăr? Când spun într-un fel vag, această durată este mai lungă decât aceea, sau, exact, această durată este îndoită decât aceea.” Măsor timpul, o știu! Dar nu măsor viitorul, care nu este încă, nu măsor prezentul, căci el nu are întindere și nu măsor trecutul, fiindcă el nu mai este. Ce măsor eu, deci? Timpul, în timp ce trece? Și nu timpul care a trecut, cum o spusesem înainte?
Insistă spiritul meu și întărește-ți reflexia: Dumnezeu este sprijinul nostru. El ne-a creat și pe noi...Îndreaptă-ți atenția către partea în care se arată zările adevărului. Iată, de exemplu, că o voce trupească începe să răsune, răsună și răsună încă și apoi încetează: este acum liniște, vocea a dispărut, nu mai este voce. Era în viitor înainte de a fi auzită și nu putea fă măsurată în timp ce răsuna, căci atunci era un lucru măsurabil. Dar chiar atunci ea nu era stabilă, ea venea și trecea...Fiecare silabă lungă are o durată dublă decât cea scurtă: dar o silabă nefăcându-se auzită decât după o alta, dacă cea scurtă vine întâi și cea lungă urmează, cum voi reține pe cea scurtă, cum o voi aplica de aici înainte pentru a o măsura și a găsi că aceasta conține pe aceea de două ori, dat fiind că cea lungă nu începe să vibreze decât când cea scurtă a sfârșit de a o face? Și pe cea lungă ea însăși, cum îmi va fi posibil ca să o măsor în timp ce este prezentă, fiindcă nu aș putea-o măsura decât după ce a sfârșit de a răsuna? Dar a sfârși, pentru ea, înseamnă a fi dispărut. Ce măsor eu, deci? Unde este silaba cea scurtă care este măsura mea: unde este cea lungă pe care o măsor? Amândouă au sunat, au trecut și acum nu mai sunt. Și eu le măsor și răspund cu siguranță că una este simplă, că alta are durată dublă...Nu le măsor, deci, pe ele, dar ceva rămâne înfipt în memorie!”
Calinic Argeșeanul
