În această frumuseţe a lumii văzute, omul, capodoperă ieşită din mâinile lui Dumnezeu, alcătuită ingenios, din trup şi suflet, îl întâlnim în fiecare zi pe cărările vieţii, pe unde ne purtăm paşii.

Încercând să analizăm comportamentul omului, nu vom putea nega niciodată: gândirea, judecata, percepţia, amintirea, prevederea, etc., drept fenomene psihologice ale sufletului, şi altele, ca: suferinţa, durerea, foamea, setea, frigul, boala, ca fenomene fiziologice, acestea din urmă fiind nişte senzaţii ale trupului nostru.

Iată, chiar din prima clipă, când devenim conştienţi de sinele nostru, de fiinţa noastră, alcătuită din trup şi suflet, putem să ne dăm seama că una este gândirea şi percepţia din structura sufletului şi alta este foamea şi setea din structura trupului.

Cercetând lucrurile în miezul lor, vedem că în lume există două feluri de realităţi evidente: forţa şi materia. Materia formează imensul imperiu al lumii minerale, însă forţa sau energia, nu o putem cuprinde dar nici nu o putem tăgădui, ea fiind aceea care intră în materie, o combină, o organizează, o transformă şi îi dă viaţă.

În regnul vegetal există viaţă. Să privim orice plantă şi floare şi ne vom lămuri deplin. În regnul animal pulsează viaţa cu şi mai mare putere, animalele mişcându-se, cunoscând şi având „sentimente” şi intră în legătură cu lumea din jur. Regnul uman, este împodobit de la început cu viaţă aleasă. Omul are toate funcţiunile ce le au plantele şi animalele, adică: naşterea, nutriţia, dezvoltarea, reproducerea, mişcarea. Pe lângă acestea, omul, mai are o energie deosebit de importantă, care îl face să se desfacă de pământ şi de simţuri, străbătând spaţiul şi timpul, înălţându-se deasupra tuturor legilor pământului, cugetând asupra originii întregului Univers, precum şi asupra originii sale dintru începuturi.

Această forţă sau energie o numim suflet. Deşi nu îl vedem ceea ce este în sine nu-l putem nici tăgădui fiindcă îi vedem efectele. Cine ar putea tăgădui existenţa şi puterea forţei magnetice, deşi nu o vede? Dar forţa electricităţii şi a eternului?

Noi, de obicei, transmitem copiilor noştri defecte şi calităţi. Cât despre cele intelectuale putem spune că dintr-un geniu se poate naşte un om subnormal, sau dintr-un om de rând să iasă un copil minune. Mai mult, s-au văzut copii reuşiţi, născuţi din părinţi stricaţi şi invers, copii zăpăciţi, din părinţi aşezaţi. Asta ne dă de gândit, că nu părinţii transmit virtuţile sau viciile copiilor, ci acestea se capătă, ca întotdeauna, dacă nu o parte din familie, neapărat din mediul vicios în care ne ducem viaţa.

Materia despre care vorbim mereu este vizibilă, cu însuşiri pe care în viaţa sufletului nu le observăm. La Fizică am învăţat că materia este compusă din molecule, atomi, eoni, fotoni, quarci, etc. Câte descoperiri nu or mai fi şi de acum înainte. Materia ocupă un loc în spaţiu, se poate măsura, prin urmare are şi dimensiuni, are culoare, deci se poate vedea.

Când vorbim despre gândire, raţiune, voinţă şi sentiment, părţile constitutive ale sufletului, te întrebi: cine a putut măsura gândirea sau cântări voinţa, dar sentimentele? Sau căutând cu microscopul, cine va descoperi în creierul cuiva, ce gânduri, simţiri şi ce voinţă îl stăpâneşte pe bietul om? Aceasta e lucrarea sufletului care stăpâneşte materia cu care lucrează în armonie. Sufletul păstrează unitatea personalităţii noastre, sufletul aşadar este: „substanţa datată cu viaţă, adică are o activitate spontană şi imanentă, care dirijează operaţiunile triplei activităţi: vegetală, animală şi psihică, ce formează natura umană. Sufletul este principiul unic, permanent şi identic, care constituie eul simplu  şi spiritual, cu totul distinct de materie” (vezi: LA Gaffre: L’ame, Paris, 1913, pag. 52).

Ca să definim „chipul” sufletului vom spune că are două caracteristici: spiritualitatea şi simplitatea, constituind coroana creaţiunii.

Cine nu a rămas uimit de cerul înstelat, de milioanele de astre? Cine n-a rămas uimit de minunata orânduială din natură, de cele mai mici fiinţe care biruie existenţa şi de microorganismele care nu se văd cu ochiul liber?

Pe toate acestea, mai minunată ni se pare puterea lăuntrică – sufletul – această forţă necunoscută nouă cu adevărat, dar care pune în mişcare materia şi face din om un creator, o fiinţă care să se apropie de Creatorul său cel veşnic.

Datorită sufletului, omul cugetă şi se avântă spre infinit căutând să înţeleagă Universul şi pe Dumnezeu. Lumea întreagă nu putea preţui mai mult ca un suflet. Este de nepreţuit. Iată cuvântul Domnului Iisus Hristos: „Ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă şi să-şi păgubească (piardă) sufletul? Sau ce ar putea da omul în schimb pentru sufletul său?” (Marcu 8, 36).

Fiind atât de valoros sufletul nostru îi mulţumim lui Dumnezeu pentru darul făcut nouă? Avem grijă de mântuirea lui? Să ne răspundem fiecare în parte! 

Calinic Argeșeanul