După ce se citesc Cugetările lui Pascal din anul 1670, observăm că celebrul autor face apologia religiei creștine, plecând de la un studiu asupra omului, considerând că o conștiință a omului este cu mult mai importantă decât știința abstractă și că este important să ajungi la o desăvârșire morală, decât să ajungi la rezultate în „științele exterioare”.
Mai mult, spune Pascal „contează să fii om onest, decât să fii „geometru”. Astfel, Morala trece înaintea științei: și aceasta ne este învățată de savantul fizician, Pascal!
Putem observa în Apologia creștină, chiar dacă nu se știe forma definitivă, două teme mari: „mizeria omului fără Dumnezeu” și „fericirea omului cu Dumnezeu”. Trebuie să vedem limitele intelectului uman.
Totul înșeală pe om: „tout l`abuse...” Avem în noi mai multe cauze de erori decât de adevăr! Imaginația ne înșeală, simțurile înșeală rațiunea, rațiunea duce în eroare simțurile, iar în fața rațiunii noastre limitate, Pascal situează infinitatea cosmosului – tema pascaliană – a omului între cele două infinituri, noi fiind în imensitatea cosmosului ca și pierduți pe o insulă pustie. Pe de altă parte, Pascal dorește ca omul să considere minunile infinitului unic: ale modului în care este organizată o insectă sau ultimul atom. Rațiunea noastră nu va ajunge niciodată să cunoască infinitul mare sau mic. Nu este atunci știința o vanitate? Cu toate acestea, omul a încercat să cunoască natura „fără ca să-și dea seama că nu are nicio proporție cu ea”. Dacă inteligența este limitată și plină de erori, portretul omului moral este și mai trist. Ce domină? Tema divertismentului!
De aceea, veselia este așa de importantă și omul face orice pentru a o obține. Nu putem rămâne singuri cu noi, ca să nu simțim vidul din nou.
Să nu ne lăsăm îndepărtați de natura noastră cea adevărată. Înapoi la obârșie!
Să ne regăsim rădăcinile infinite!
Calinic Argeșeanul
