Înainte de a-mi îndrepta paşii spre Mănăstirea Cernica, voi reaminti încă odată despre cel care m-a învăţat cum se rabdă în viaţă.

Cred că Veniamin Nicolae, după mărturia personală, repetată, în diferite ocazii, n-a fost dintru început aşa cum se manifesta uneori.

Ceea ce m-a impresionat la dânsul a fost inteligenţa diabolică, aş putea spune. Cred că ar trebui să recunosc şi mai concret, că inteligenţa, deşteptăciunea, înţelepciunea, mai ales, m-au fascinat întotdeauna, la oricine, fără să întreb cine e persoana, care poartă asemenea împodobiri de la „natură” sau câştigate prin eforturi susţinute de ani şi ani.

Venea de la Mitropolia Olteniei, unde a mai fost înainte de 1959. Acolo activase în plin avânt „socialist”, organizând cooperativele mănăstireşti. La Mănăstirea Tismana făceau bidinele, lucrări manuale diverse, perii, covoare olteneşti. Se lucra, nu glumă. Văratecul şi Agapia făceau comerţ cu străinătatea, primind lână extrafină, toarsă şi vopsită în zeci de culori. Dădeau şi urzeala de bumbac pur. Doar manopera se plătea şi încă foarte bine, ceea ce a dus, mai târziu, la mare scandal.

Îmi amintesc, că prin anii 1952-1957, Văratecul nu mai putea răspunde comenzilor din ţară şi, mai ales, din străinătate.

Toate aceste reuşite au adus pe capul călugăriţelor şi al călugărilor o mare invidie din partea celorlalţi angajaţi în ogorul „socialismului ştiinţific”.

Horezu era la fel stavropighie, precum şi Bistriţa, care se desfiinţează, cu mari eforturi, după câte îmi amintesc.

Firmilian, mitropolitul Olteniei, avea de furcă mereu cu Tismana şi Polovragi, unde activau gospodăriile numite cooperative mănăstireşti. Se dorea, de către Patriarhul Justinian, să arate regimului comunist că, în mănăstiri, obştea nu leneveşte, ci lucrează efectiv, după programul de rugăciune.

Ca să se dea lovitura de graţie mănăstirilor, prin epurarea vieţuitorilor, s-a semnat Decretul 410/1959, care a decimat 80% din personalul existent. Aşa au plecat pe drumuri mii de călugări şi călugăriţe, fiind siliţi să-şi lase straiele şi să se ducă pentru angajare, la Forţele de Muncă. Tot aici s-a mai adăugat şi hrănirea, din milă creştină, a partizanilor din munţii României, care aşteptau izbăvirea de la americani, după cotropirea comunistă.

După aproape o sută de ani, Decretul lui Cuza, din secolul al XIX-lea, de secularizare a averilor mănăstireşti, a fost pus încă o dată în aplicare în secolul al XX-lea, având acelaşi text.

Aşa avea să se sufere în viaţa monahală.

În acest context, Veniamin avea să-şi ia porţia cu vârf şi îndesat. El, nu numai că a fost dat afară din mănăstire, dar a fost chiar înhăţat, bătut bestial şi condamnat la peste 60 de ani de închisoare, după cum însuşi mărturisea, deseori.

Cu liceul lui economic pe care-l absolvise la Brăila, s-a descurcat bine în viaţă şi chiar la închisoare. Se pricepea de minune să facă sită de mătase, din coadă de câine, cum se mai grăieşte prin popor.

La închisoare a fost schingiuit groaznic, fiind socotit „duşman al poporului”. Bătăile primite peste tot, înţelegeţi ce vreau să spun, şi mai ales peste cap, i-au zdruncinat echilibrul mintal.

- Să nu te sperii, Calinic! Eu am suferit mult în temniţe. Când mă vei auzi că spun ceva rău şi fără noimă, să nu iei în consideraţie. De multe ori mi se întunecă mintea şi nu mai sunt conştient de ceea ce fac. Iar când mă vei vedea mânios, să fugi din faţa mea. Că bat pe toată lumea, ca să nu mă bată ea pe mine. Atitudine clară în urma reeducării.

Îl ascultam înfricoşat!

Nu l-am crezut atunci, dar mai târziu s-a adeverit din plin. Am asistat la scene incredibile. Când am vrut să-l îndepărtăm din stăreţie, am intrat, fără să bănuim, în conflict cu Securitatea.

Porneala lui era, cred, cea a unui reeducat în Penitenciarul de la Piteşti, sau alte puşcării. L-am înţeles pe el atunci, cum îi mai înţeleg şi pe unii de azi, care mai trăiesc. Unii dintre ei se dau uneori în stambă, arătându-şi efectele reeducării, fără să-şi dea seama.

Au fost şi sunt oameni chinuiţi!

Fără nicio vină au intrat în malaxorul care a măcinat vieţi omeneşti, iar unii au ajuns monştri, fără voia lor.

Iar noi îi condamnăm atât de uşor!

Cred că Veniamin, ca şi toţi cei care au suferit politic în închisorile româneşti, n-au avut nicio vină reală.

Au suferit în zadar! Li s-au distrus vieţile şi ei, la rândul lor, le-au distrus pe ale altora.

Cărările vieţii m-au dus la Căldăruşani, loc frumos, dar plin de mistere, ca apele adânci. Acolo au început să-mi macine viaţa plină de spaime. De acolo a început efectiv urmărirea mea. Înscrisurile Securităţii adeveresc din plin acest lucru, după cum aţi văzut.

Sistemul a distrus vieţi omeneşti. România este martiră în veac. Milioanele de dosare întocmite de Securitate, ne arată, în mod evident, că românii n-au dorit sistemul politic impus din afară. Altcum, ce rost mai aveau dosarele de intimidare?

N-am văzut până acum, de aproape 20 de ani de democraţie instalată în România, nicio masă rotundă, în toată mass-media românească, în care să stea faţă în faţă: victimele cu călăii, pentru a se vedea doar, ca să-şi aducă aminte cine era cu parul în mână şi cine era pus să se apere cu mâinile goale şi cu ele legate la spate.

Unii au fost urmăriţi şi chinuiţi până în 1989, iar după 1989 din nou batjocoriţi!

Calinic Arhiepiscopul, Toată vremea-și are vreme, volumul al II-lea, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2013.