Bun ori rău, fiecare om ocupă un loc distinct pe fața Pământului. Are chemarea lui, fiind din gândirea și voirea lui Dumnezeu. Are, de fiecare dată, rosturile bine definite, cu binecuvântarea lui Dumnezeu, știind din rostirea lui Iisus, că niciun fir de păr nu se mișcă din capul omului! Și atunci, cum rămâne cu Patriarhul?
Știe despre el Dumnezeu, care l-a gândit și l-a întrupat în ziua de 7 făurar 1915. Iată, o sută de ani de la naștere: 1915-2015! Știa, desigur, și de noua ipostază a vieții sale pământești.
Cu Episcopul Gherasim ne-am hotărât ca să sprijinim întoarcerea Patriarhului Teoctist, după ce se va întrăma, de la Spitalul cu mare renume, Elias.
După ședința Sinodului și servirea unui prânz mai sărac ca altădată, ne-am dus împreună într-o vizită la Bartolomeu Anania pentru a vedea în ce stadiu se află cu Cerurile Oltului, cartea la care a lucrat câțiva ani, mai ales că pe tot timpul documentării am mers în cele trei județe: Vâlcea, Argeș și Olt, împărțind frățește mașina de drum, găzduirea, avatarurile prin locuri neprietenoase, ideile ce ne veneau, ca izvoarele repezi ale munților, cu fruntea ca un pisc în soare.
Gherasim știa adresa și am pornit să-l vedem pe tumultuosul Anania. Deodată îl aud pe Gherasim:
-Te mai întreb o dată: rămânem hotărâți pentru întoarcerea Patriarhului?, care nici nu plecase de-a binelea.
-Așa rămânem! Pe singura poziție: Teoctist! Îl văd pe Gherasim aruncând o uitătură clară de neîncredere în cele spuse de mine.
-Văd că nu mă credeți. Dar veți vedea la vremea cuvenită.
-Nu la vremea cuvenită. Începem chiar acum. Îi spunem lui Anania să sprijine întoarcerea lui Teoctist Patriarhul. El este puternic. Are cunoștințe înalte la intelectualitatea asta românească și a mai fost și prin cele străinătățuri.
Anania ne-a primit cu voie bună!
Ne-a poftit să stăm. Ne-a îmbiat la o cafea și un pahar cu apă. Am vorbit, adică Gherasim a vorbit despre cele întâmplate la Sinod și mai ales despre retragerea colegului său cernican, din ascultarea de Patriarh. Iată câteva rânduri din memoriile sale: ”Am căutat să-mi văd de treburile mele curente. Pe șantierul literar, întâlniri de lucru cu cei doi traducători ai cărții Cerurile Oltului, Micaela Slăvescu în franceză și Andrei Bantas în engleză (versiunea finală). Editorul, Episcopul Gherasim al Râmnicului, cu care mă consultam frecvent, a ținut să-mi precizeze că într-adevăr Patriarhul Teoctist își prezentase demisia în Sfântul Sinod, dar că Sinodul doar a luat act, fără dezbateri și vot, așa că, în realitate, ea nu a fost acceptată formal.”
Memoriile lui Anania au fost scrise corect. Am fost de față. Redarea este întocmai!
S-au văzut materialele cărții, text și ilustrarea cu fotografii, atent alese de intransigentul scriitor. După alte vorbe scurte, de conveniență, l-am auzit vorbind răspicat:
-Să nu vă asumați un act pe care istoria îl va condamna! Răspundeți personal de ceea ce se va întâmpla, odată cu reîntoarcerea lui Teoctist.
Desigur, suna a avertisment cu consecințe! Trebuia să ne ferim de acest om imprevizibil! Anania devenise dur și hotărât. Nu mai era acel Anania pe care îl cunoscusem în peripețiile noastre literar-artistice, de luni de zile pe teren.
Dar, așa ca să mai aflu, cum gândește și despre rămășița sinodală, am zis într-o doară:
-Am fost înjurați, amenințați cu moartea, huiduiți prin presă și față către față. Ce credeți despre asta?
-Ei, așa, asta este ca o pișcătură de pureci. Trebuie să ne învățăm. Asta-i democrația! În America este ceva firesc, normal.
-Așa! Așa! Așa! Credeți că trebuie să ne retragem și noi?, aud glasul Episcopului Gherasim, care avea și el gânduri de ducă...
-Nu! Nu este cazul. Sunt alții la rând. Stați locului la treabă și lăsați pe Teoctist în pace.
Ne-am despărțit, luându-ne rămas bun, cam pentru totdeauna. Acum totul devenise nesigur, iar Anania ascundea noi planuri în mintea lui zglobie.
Am plecat spre casă.
-Așa! Așa! Așa! Cu ăsta nu putem face nimic. Așa a fost mereu. Are ”scoarță”, ca și Roman Ialomițeanul.
Pe drum ne-am gândit cum să procedăm și cu cine să ne sfătuim pentru a convinge pe Patriarhul Teoctist de a reveni, definitiv, în fruntea Bisericii.
Calinic Argeșeanul, Toată vremea-și are vreme, volumul IV, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2015.
