O ramură dragă inimii lui Arthur Schopenhauer (1788-1860), din aria filosofiei a fost Metafizica, abordând Idealismul înaintașilor săi.
S-a inspirat și din John Locke, care în anul 1690, publica: „Eseu asupra intelectului omenesc” unde afirmă că întreaga noastră cunoaștere vine din experiență. De atlfel, și Immanuel Kant, în 1781 publică lucrarea sa fundamentală „Critica rațiunii pure”, operând conceptul „lucru în sine”, influențează pe filosoful Schopenhauer, ca spre sfârșitul secolului XIX, filosoful Friedrich Nietzsche abordează noțiunea de „voință de putere”, pentru a motiva motivațiile, de multe ori rebele ale omenirii.
Iar în secolul XX, psihanalistul austriac Sigmund Freud explorează ceea ce se află în spatele nevoilor umane fundamentale, care și până azi, preocupă omenirea civilizată.
Filosoful Schopenhauer scrie despre „versiunea mea asupra lumii este limitată de limitele observațiilor pe care le pot face despre un univers vast”, iar...„experiența mea limitată cu privire la o vastă Voință universală, din care voința mea reprezintă doar o parte” și „versiunea mea asupra lumii nu include lucrurile pe care nu le-am perceput, nici Voința universală pe care nu am cunoscut-o” și ca drept concluzie: „Eu consider limitele propriului meu câmp vizual drept limitele lumii.”
Arthur Schopenhauer a văzut lumina lumii la Danzig (în prezent Gdansk), dintr-o familie de comercianți. Cum era pe atunci „moda” a călătorit în Franța și Anglia, înainte ca familia sa să se statornicească la Hamburg, în anul 1793, când la Argeș, se înființa Episcopia!
În anul 1805, după ce rămâne orfan a mers la universitatea din Hamburg, unde a studiat filosofia și psihologia. Mai tot timpul mama sa nu l-a agreat, având o atmosferă tensionată pe diferite principii de viață, chiar și pentru faptul că era misogin.
În anul 1831 s-a mutat la Frankfurt, unde a viețuit până la moarte. Lucrările sale: Lumea ca voință și reprezentare, apoi în anul 1851: Parerga și paralipomena (opera secundară și Opera care completează opera precedentă).
Tatăl său dorea ca fiu să aibă o pregătire aleasă: „Fiul meu trebuie să citească în cartea lumii!”
Ceea ce a și făcut!
Calinic Argeșeanul
