Ceea ce m-a pus pe gânduri în modul cel mai serios, a fost, de bună seamă, cele ce noi, elevii și studenții, auzeam, cam des, folosindu-se de către profesorii de Dogmatică, un cuvânt: contingență!
Acest adjectiv ar însemna: „care poate să fie sau să nu fie”, sau, cu îngăduință: „care poate să se întâmple sau să nu se întâmple”. Și așa, de pe atunci mă gândeam, că dintr-un condei dramatic și hotărât, se poate scrie: Universul și lumea în care ne aflăm: „poate să fie și poate să nu fie”! Stare fenomenală, gravă, uluitoare. Îmi aduc aminte că m-a chinuit gândul nimicniciei, mai ales că ne dădea târcoale și poetul Shakespeare, cu acel sentențios fenomen „a fi sau a nu fi”, prin aceasta nu se prevedea, teoretic, doar prăbușirea întregii creații, văzute și nevăzute, ci o dispariție definitivă.
Eram surprins când auzeam pe profesorul de Dogmatică spunându-ne, că lumea și chiar noi, suntem, dar tot atât de bine se poate spune că puteam să nu fim pe lumea aceasta. Eram cuprins de completă descurajare și eram contrariat și nu înțelegeam cum de îndrăznește profesorul să susțină astfel de „teorii” existențiale. Și nu numai atât, el însuși credea în această sinistră posibilitate.
Stăteam bine cu imaginația sau pe mai direct, cu o majoră intuiție, că, dragă Doamne, este posibil, ca să nu mai fim pe lumea asta, sau, dintr-o dată, lumea să devină stearpă, iar noi să ne stingem eșalonat și nu dispăruți printr-un cataclism natural sau provocat prin nebunia lumii.
Toma d`Aquino o lămurește: „Dacă deci nimica n-ar fi existat, într-un anumit timp dat, nimica n-ar fi putut vreodată să existe; nu ar exista astăzi nimic; ceea ce este absurd. Totul nu poate fi deci contingent, dar există o ființă necesară...Trebuie deci să recunoaștem, că există o ființă necesară prin ea însăși, dar care este cauza necesității altora și aceasta este ceea ce numim cu drag: Domnul Dumnezeu”!
Calinic Argeșeanul
