Tot gândind la prima cauză, adică, existența, fără îndoială a primei cauze, vedem că în lume cauzele eficiente se înlănțuiesc unele de altele, dar nu vedem – și aceasta este imposibil – „ca o cauză să fie propria sa cauză, în acest caz ea ar fi anterioară existenței sale, și că nu putem, pe de altă parte, să ne urcăm din cauză în cauză, indefinit; căci într-o serie progresivă de cauze subordonate, prima produce pe cele intermediare, și cele intermediare produc pe ultima; însă, dacă ridicați cauza, ridicați și efectul; deci, fără cauză primă nu ar exista nici cauzele intermediare, nici cauza ultimă”.
Dar, dacă s-ar presupune un număr infinit de cauze eficiente, noi nu am avea cauze prime și, în consecință, niciun efect ultim, cum nu am avea un termen mijlociu, intermediar.
Omenirea, din timpuri imemoriale, și-a pus mereu problema existenței Domnului Dumnezeu și a lucrării Sale în lumea noastră fizică, vizibilă. Totul fiind într-o permanentă mișcare, așa cum s-a spus la prima probă, cauza primă, presupune, că mișcarea universală se leagă în mod natural de existența unei cauze primordiale. Astfel, având înțelesul primei cauze, automat, gândul nostru se liniștește, oarecum, că avem ca rezultantă, efectul.
Dacă pendulăm între fenomenele cauză-efect, vom avea o ușă sigură deschisă, adică prima cauză eficientă, pe care filosofii și tălmăcitorii tainelor, o asemuiesc și o consideră ca fiind un atribut esențial al Domnului Dumnezeu.
În esență, s-au făcut eforturi susținute de a se înțelege mai direct, că drumul cel mai scurt, de la Cauză la Efect, s-a făcut (parcurs) dintru începuturi de Înțelepciunea Domnului Dumnezeu.
Mă bucur că omenirea în gândirea sa a putut face drumul și altcum, de la efect la cauză! Calea este limpede! Ne ferește de încâlceală rațională!
Calinic Argeșeanul
