Acest filosof, logician, om de știință pionier al mișcării filosofice, cunoscute drept pragmatism, cam amorțit și brumat, a fost foarte sceptic în ce privește ideile metafizice – cum ar fi aceea că există o lume „reală” dincolo de lumea pe care o experimentăm -, el cerând odată cititorilor săi, să vadă ce este greșit în legătură cu următoarea teorie: un diamant este de fapt moale și devine tare numai atunci când este atins.
Filosoful Peirce afirmă că un asemenea raționament este „fără greșeală”, căci nu putem să dovedim că este fals! Teorie de găină opărită, zicea un ins care mă plângea, că de ce-mi pierd vremea cu un pierde-vară pe câmpul filosofic. Dar Peirce, nu se lasă „intimidat”, afirmând că un asemenea raționament este „fără greșeală”, repetăm pentru absurditatea teoriei, și totuși el susține că sensul unui concept (cum ar fi „diamant” sau „tare”) derivă din obiectul sau calitatea la care se referă conceptul – și din efectele pe care le are asupra simțurilor noastre...
Această idee, că sensul unui concept este dat de efectul senzorial al obiectului său, este cunoscută drept maxima pragmatică și a devenit principiul fundamental al pragmatismului – convingerea că „adevărul” este acea descriere a realității care ne ajută cel mai mult (pag. 205).
Ca titlu salvator, zice Peirce, face apel la vigilența intelectuală a oamenilor de a se „gândi” ce efect au Cerurile? Sigur că filosoful John Locke, a avut puterea ca să-i încâlcească gândurile, iar Kant, mai abitir l-a „amețit”, spunând că „ceea ce se află dincolo de experiența noastră, nu are sens”.
L-a tulburat și William James, precum și John Dewey, iar versiunea lui Richard Rorty, l-a pus la pământ, afirmând – auziți?? – că ne putem lipsi de însăși noțiunea de adevăr (pag. 205).
Cum ar zice un mucalit: Vraiște, tată, vraiște! Și totuși!!!
Calinic Argeșeanul
